Iată, a mai trecut o iarnă, o nouă iarnă, o altă iarnă... Timpul, revoltat, s-a pornit, înspre ultima vară de care vei mai ţine seama. După ce se va trece şi vara, anotimpurile, nu vor mai fi... Ale tale se vor buluci în jurul tău, fără să le pese de anotimpurile altora sau de dorinţele pe care le vei avea... Şi vor fi doar câte vor putea să mai fie. Biata iarnă următoare... cât de mult va încerca să-ţi arate în lumina ei, petele umbrelor tale, care, sângerânde, s-au întors să îţi stea alături, ca să nu te simţi singură. Oricum şi acum trec; indiferenţa lor o vede oricine, tu încă te mai crezi puternică şi încă te mai crezi a avea un cuvânt greu, de spus, în faţa lor. Încă mai crezi că ai un cuvânt de spus şi acel cuvânt este unul care să fie ascultat.
Or să se audă multe vorbe din gura celor care vor căuta să gă-sească motive, ale celor care caută înţelesuri care să-i convingă. Cei mai mulţi vor găsi că urmele timpului nu s-au lăsat şterse aşa cum ei speră să-şi poată şterge mâinile purtând semnele dedesubturilor în care au căutat comori, chiar şi atunci când, de la început, ştiau că nu pot găsi decât urme de putregai şi noroi lipicios. Poate chiar vei auzi cum se vor întreba cei care până mai ieri te trăgeau de mânecă, nefiind siguri că auzi, să îţi spună verzile şi uscatele de care ei erau siguri că erau plăcute auzului tău, că vorbesc despre cum înţelegeau ei că deja ai plecat pe un drum de pe care n-aveai unde să te mai întorci. În prima zi a anotimpului anost, care va începe fără semne şi fără veşti, se vor perinda, pentru ultima dată, prin gândul tău, toate amintirile faptelor ce le-ai vrut de glorie şi de căţărare pe culmile recunoaşterii necondiţionate, într-o ierarhie lumească prin modul în care se defineşte prezentul, însă nu şi veşnicia. Apoi, când, pâlpăinde, toate se vor aduna în cuvinte puţine, sita adevărului, cea care cerne totul, le va cerne şi pe acestea, lăsându-ţi spre rostire doar un singur cuvant, ce-şi va da forma sa chiar buzelor tale: degeaba!
Nu vor fi numărate de nimeni orele ce ţi le vei pierde întrebându-ţi nesomnul pe unde somnul ţi s-a rătăcit, pe care drum a plecat şi nu-şi mai află cale de întoarcere.. Nu-mi este de mirare că-l şi aud punându-ţi povestea supărării tale pe unele fapte ale oamenilor... Că acele fapte ţi-o luaseră înainte, deşi tu ai fi vrut să fie altele sau altfel făcute, ţi-era motiv de mânie şi de încordare! Cum ar fi fost mai uşor, fără să ştie nimeni că piedica tu o pui, decât adormindu-i? Dar nu-i puteai adormi decât dacă de la tine, din ceea ce aveai tu, dădeai lor, promiţându-le, tot pe ascuns, alte vrute ori dorite de ei. Aşa ai dat, cu gând împotrivă-le, din nopţile tale de somn, zile de somn, necrezând că şi astea sunt dinainte numărate şi ştiute. Şi-au adormit mulţi, şi au dormit mult... La alţii doar faptele au devenit somnoroase, pentru cei mai mulţi ele chiar au adormit şi încă dorm. Ele dorm somnul pe care nu tu îl mai ai acum... Şi nu mai vrea să se întoarcă, fiindcă i-ai numit leneşi şi nehotărâţi, degrabă dornici de adormire... doar de mine n-ai putut să spui asta, decât câteodată şi pe şoptite, pe la spate. Doar de asta ţi-a fost frică... Mă ştiai prea bine şi îţi era frică să nu se întoarcă în tine cuvintele şi să ajungi aşa cum ai fi spus despre mine. Nu-mi este de mirare că nesomnul îţi va ascunde vinovăţia, te va minţi, fiindcă ştiu că nu îţi este pe plac să-ţi spui adevărul...
Eu ştiu cât de greu îţi este acum, când nu dormi... De fapt, tu de când nu mai numeşti somnul odihnă, mai ştii? Mai ştii care a fost ultima dimineaţă în care nu ţi-au îngheţat vorbele doar pentru că şi-au amintit gerurile în care gândurile desenează flăcări de foc, doar-doar or putea să spargă copci în gheaţa de desupra ta, să-ţi lase, pentru câteva clipe, drum liber privirilor spre cer? Eu, doar amintindu-mi felul tău de a privi somnul, dincolo de înţelesurile obiceiurilor, ştiu de ce furtuni sunt împrejuru-ţi. Acum sunt încă furtuni... Vor urma uragane devastatoare... Timpul se va salva, prin aparenţe, de răbufnirile tale, îţi va întoarce spate-le şi te va lăsa pradă furiei care doar pe tine te va lovi, oricine altcineva, ce-ar putea fi prin împrejuru-ţi, va face după chipul, asemănarea şi faptele timpului: va întoarce spatele, va pleca şi se va face nevăzut. Puterea ce crezi că o ai va fi puterea cu care te vei lovi, loviturile vor răni şi sângele va ţâşni degrabă, mereu mai degrabă, mereu stând în aştetarea clipei de sfârşit a puterii şi dorinţei de a lovi. Într-un şuvoi de sânge, grabnic ţâşnitor, se va arăta începutul anotimpului acela, cel cu zile şi nopţi fără măsură...
Lacrimile adevărului, atunci, tocmai atunci, pe geamurile ferestrei dinspre răsărit, se vor strânge aburind, pentru a putea contura un tablou întreg al începuturilor, când aveai puterea de a trece peste creste de valuri şi ape repezi, când aveai credinţa împlinirii şi nu credinţa reuşitei cu orice preţ, când dorinţa era tot una cu paşii ce îi făceai, urmându-ţi drumul firesc, drumul dat să-l ai şi să-l baţi până la capăt, ca să poţi să îţi aduci, de toate, aminte. Ultima-ţi întoarcere, spre singurul timp în care încă ai mai fost tu, un întreg: om şi destin!... Razele de soare vor dilua în la-crimile tale tot acest adevăr, înainte ca cineva să-l vadă. Îţi va ră-mâne ţie ca şi talisman după care, la trecerea porţilor, paznicii te vor recunoaşte, şi, amintindu-şi vorba pe care le-am spus-o când am ajuns, alungat, acolo, te vor duce pe drumul cel mai scurt, ca să îţi mai ai doar răgazul hotărârii de a înfrunta, curajoasă cum erai cândva, hohotul de râs al celor care ţi-au dat sfaturi şi ţi-au ţinut isonul când luai hotărâre după hotărâre, fiecare din cea următoare împotrivindu-se celei pe care abia o luasei, ori a rătăcirii fără motiv, prin pustietatea nemărginită, până când voi avea o fărâmă de vreme liberă, în tumultul atâtor fapte pe care, cu alţii împreună, ori pentru alţii, le voi avea de făcut, ca să ajung la tine...
A trecut iarna... dar toamna, care asemămându-se cu cea care, pe poarta vieţii tale a intrat devreme, demult, încă se simte datoare să îţi mai amintească de ea, tocmai pentru că, an de an, te-a tot îmboldit cu zvonuri regăsite în amintirea sfârşitului de copilărie. Ştia prea bine ce dorinţe aveai şi ce vorbe de îndemn ţi se spuneau, şi de ce ai ales să întorci calendarul pe dos, fugind de cele scrise în el... Ştiai mai mult decât vrei să ştii acum, dar acum nu mai vrei să ştii tocmai pentru că te-ai lăsat pe mâna celor care simţeai că pun capcane oricăror paşi, ai oricui vedeau ei că merg aşa cum, firesc, orice om, merge, coborând, urcând, alergând sau odihnindu-se. Şi plânge cerul prin ploi tomnatece. Unii nici nu văd că toamna s-a întors să-şi ia de la tine rămas bun. Când se va întoarce pentru toţi tu n-ai să mai ştii gustul ei şi nici n-ai să te mai poţi arăta strugurilor negri ce te caută să îţi îndulcească regretul că ai uitat atâta timp de ei, ei cei care au fost primii peţitori ai vieţii tale ce putea fi, până la sfârşit, adevărată.
