Drumul către timpul faptei

Lung este orice drum, când, doar ca să treacă timpul, omul vrea să vadă una-alta, nepăsător, într-un fel, la trecerea timpului... Când, aşa cum este vorba veche, lasă timpul să treacă pe lângă el, îşi fură singur faptele propriei vieţi. Doar că faptele-s fapte, nu-s ca orice lucru care, al cuiva fiind, este ca un altul, de acelaşi fel, al altuia. Oricine ar vrea să le fure, ele prind de veste şi-n mintea omului se ascund, ca şi cum n-ar mai fi, crezând omul că nu vor mai fi. Dar ele sunt mereu în aşteptarea timpului în care omul se luptă cu alte oprelişti să şi le pună şi lor să nu li se mai opună. Şi chiar atunci, pe neaşteptate, se întâmplă.

Eu, de multe ori, când gândul caută spre tine, simţindu-ţi zbateri care pe tine te întreaba, aproape mereu: Tu eşti, acum, tu? mă întreb, odată cu ele, cât crezi că te mai poţi împiedica să trăieşti aşa cum trăiesc simţirile tale şi cât îţi mai poţi înfrâna pornirile ce ţi-au luat-o înainte şi te cheamă să le fii alături?

Ninge peste tine, timpul, cu zăpezi care cresc mereu, cu fiecare gând pierdut şi mai mult, privind cu întristare spre locuri calde, clipe fierbinţi şi vremuri însufleţitoare ce le-ar face să aştepte timpurile în care firesc s-ar ninge pe ele însele, fără nici o urmă de regret. Şi ninge iarna, cum ninge şi toamna şi primăvara, parcă pline de amar că nu le iei în seamă, dar şi vara când te poţi privi pe de-a-ntregul, fără nici o urmă de umbră. Visele ţi-alungă norii, judecata ta, după măsura lumii îi cheamă degrabă înapoi. Şi, când se răscoală simţirile dorinţelor te miri că în tine e război şi nu ai ai motive de a le face să-ţi de pace?

Undeva, acolo unde se trag sorţii vremurilor, cândva, când ceasurilor li s-a dat motiv să ne măsoare, unele timpul care trece, altele cel a rămas până când, întâmplându-se ceea ce, orice ar fi, oricum am fi, nu are cum să nu fie faptă, stăm şi noi, nouă, de veghe. Neştiutori în parte şi nepăsători într-un alt fel aici, cu aere de nesupuşi, ne împăunăm cu victorii asupra propriilor simţiri, îndatorându-ne minciunii. Se vor întâmpla toate şi, abia atunci când fapta, prin noi, cu noi, va prinde contur, vom şti să dăm nume adevărului, întrebându-ne ce ne-a împins să ne căţărăm pe un podium de mucava pe care, ploaia faptelor topindu-l, l-a lăsat vederii ca un morman de timp pierdut. Trasul de timp era victoria care ne dădea aere.

Înţelesuri în tăceri

M-am întrebat, mă întreb şi încă mă voi mai întreba, de ce ţii tăcerea, când şi cu cine nu trebuie, la rang de mare cinste? Mă tot întreb, ştiind că ştii, de ce dai altă faţă feţei tale, încercând să te arăţi sub masca nepăsării, chiar şi când, chiar şi cu cine, nu trebuie. Ştii bine, mai bine decât oricine, când şi cu cine nu trebuie. Mă întreb cât te vei împotrivi vindecării rănii? Şi mă mai întreb de durerea timpului în care tăcerea din juru-ţi apasă pe tine şi apăsarea i-o simţi, grea, acolo unde ar trebui să simţi mângâierea ce ţi-ar fi trebuit să-ţi fie de atâta timp?

Iau eu, şi mă întreb de ce nu ai lua şi tu, înţelesul prezentului ca o simplă continuare a ceea ce urmează a fi normalitate şi adevăr. În stupul prea plin de trântori, moare matca, de nu se îngrijeşte nimeni să-i alunge acolo unde ei pot fi de trebuinţă. Acolo unde-i şi miere bună şi rod pe măsură, vin, de multe ori, şi ei. Ştiindu-se de nefolos, tac spre a nu se lăsa nici alungaţi, nici plecaţi... Ceea ce vei fi, cele ce vor fi, încep să se întâmple şi, cu prea mulţi fără folos prin împrejurul tău, faptele vor sta să aştepte limpeziri fără de care s-ar putea umple de golul privirilor hapsâne. Chiar şi eu, ştiind câte ceva de cei ce privesc seara la stelele ce cad aşteptând luceafărul dimineţilor pe cerul plin de nori, voi privi depărtările neconturate, doar-doar, vor înţelege absurdul clipei în care sunt trăitori ca martori, stându-ne aproape.

Hotarele minţilor sunt tainice, spun toţi cei cărora le este frică, pentru ei prima dată şi mai apoi că se poate şti ceea ce le stă în minte să facă, că le pot fi ştiute gândurile. Tu ştii cât de mult vor unii să tacă cei ce ştiu că nu-i aşa. Tu ştii că unii îţi vorbesc în faţă una, pentru a avea, cum spun ei, loc de bună ziua, dar acolo unde cred că pot să-şi arate faţa, pe om îl desfigurează şi-i pun în spate răutăţi din cele mai mari, adăugând faptelor adevărate toată încărcătura, ce greu o suportă, a faptelor lor. Şi, de multe ori, doar pentru a arăta cât de bine se pricep a înţelege pe alţii, câteodată pentru a apăra pe cineva asemenea lor sau, unii mai temători decât toţi cei care au curaj să recunoscă temerile ce le au, pentru a se privi pe ei înşişi în admiraţia celor ce îi ascultă.

Astăzi, când timpul faptelor se sfârşeşte înainte de a se face orice faptă, când doar vorbele, cred oamenii, că sunt îndeajuns ca leac, alinare ori ajutor, mare sforţare este de trebuinţă, pentru ca ele să se poată rosti. A vorbi cuiva e faptă ca orice faptă, ce trebuie plătită, nu mai este un dat firesc, o realitate a vieţii. Tăcerii azi i se pune preţ, vorbei i se cere preţ. Totul e târg şi toţi sunt târgoveţi. Şi cum toţi caută să aibă câştig numărat, toţi cred că vând, iar dacă, aşa cum era altădată, nevoie de o vorbă bună ar avea cineva, cei ce încă n-au prins gustul tocmelii uită, şi găsesc câte un motiv bine ticluit ca să fie crezuţi că au uitat şi nu că puţin le-a păsat de cineva. Şi ticluiesc motivele bine, să nu-şi strice numele de săritori la greu, nume pe care greu şi cu greu l-au pus în mintea celor pe care i-au întâlnit.

E normal anormalul şi de înţeles absurdul... aşa e croiul de azi al lumii în care moartea dă spectacole la care se râde în hohote. E firesc nefirescul şi bună de preţ sărăcia... aşa se înţeleg încurajările ce nu contenesc, spuse de cei ce rânjesc sau râd cu gura până la urechi de curajul ce-l au să mintă de nici ei nu pot să se creadă, de naivitatea celor ce iau drept ştiinţă, cunoaştere şi adevăr spuse ce încep prin a-şi contrazice propriul final, care, oricum era făcut să contrazică tot începutul. De-aceea azi ai ajuns şi tu, am ajuns şi eu, cum şi alţii au ajuns sau vor ajunge, să nu mai ştim dacă noi suntem absurzii anormali ai unei lumi absurde şi anormale care crede că va avea viitor.

Lângă minciună adevărul străluceşte, şi tocmai strălucirea adevărului o caută cei care fac minciuni prin alăturarea de adevăruri care nu au cu să se lege unul de altul, fiind unele asemenea larmei alămurilor iar altele duioşiei fluierului care râde, ori plânge, după sufletul şi trăirea celui cel face să fie auzit. Şi alămurile, şi fluierul se aud, dar cu totul alta e trăirea celor ce le aud. Împreună nu cântă niciodată, dar dacă se împreună mulţi vin repede să vadă ce nu s-a mai văzut. Şi aşa şi cu cei care pun mormane de adevăruri ca să încropească ceva pe care curioşii să-l ia drept adevăr relevat de minţi luminate şi cunoscători a tot şi toate. Unii se prind în horă, dar alţii nu îşi pot acorda vioara sufletului lor cântului neghiob ce sună a doagă spartă. Doar unii mai rămân încredinţaţi că au ascultat cântecul Cerurilor.

A venit timpul să se vânture pleava de neghină şi grâul de amândouă. E greu să vezi că ceea ce rămâne este puţin, foarte puţin faţă ce ceea ce se arăta, la un loc, a fi. Erau unii pleavă şi alţii neghină. Pleava nu are motiv de a fi decât ca un rest ce tot praf se face. Neghina de ajunge să facă rod, va face ca până şi pleava să fie greu de găsit. Aşa că tu caută înţelesuri în tăceri tăcerilor şi spune ce e de spus acelor care vor, acelora care pot, să audă, să înţeleagă, să vorbească şi să-ţi vorbească...

Viitorul trecutului prezent

Alte vremuri trăim, alte întâmplări, decât cele de altă dată, ne sunt clipă a mersului spre totdeauna, venind dinspre un totdeauna al amintirilor. Unii, de unele se bucură, de altele se întristează. Nouă ni s-a lăsat norocul de a privi în trecut, în prezent şi în viitor, fără urme de îndoieli.

Nu se aud poate, nu se lasă văzute doar, întrebările celor care caută dedesubturi, miraţi dar greu, sau deloc înţelegători, ai timpurilor şi faptelor noastre. Privindu-se pe ei, te privesc pe tine într-o totală lor asemănare, mă privesc pe mine într-un total consens cu ceea ce ştiu că ei vor să trăiască. Şi privindu-ne aşa, cu ale lor înţelesurile, cade în desuet până şi sensul existenţei. Şi tocmai ei, care privesc totul prin oglindă, stau miraţi că nu ne aud recunoscând ceea ce privirile lor, prea mult apăsate de învolburate trăiri, pe noi ne văd, ca făptuitori ai fanteziilor ce le fură lor gândul, când îşi văd realităţile amputate de planurile cărora ei, zi de zi, le dau alt contur.

Cât de departe ni-i dat nouă să privim fără să stăm privind în juru-ne, de nu cumva găsi-va cineva o sămânţă că să încropească o poveste altfel decât nevinovată... Cât de uşor se pot înlănţui oricând gândurile trăirile şi faptele... Multora le este uşurinţa asta dorinţă, dar se ştiu la fel de departe de ea precum le este visul de realitate, când se tocmesc, pe ascuns, cu bălţile pline de putreziciuni să devină măcar o clipă izvor cu apă cristalină spre a-şi găsi diferenţa între sete şi dorinţa de a gusta limpezimea apei care dă viaţă şi strălucire până şi pietrelor...

Am avut noroc, norocul de a fi noi înşine, cei care azi venim din trecut şi mergem spre viitor, cu fruntea sus în prezent. Nu ne este nici o ascunzătoare potrivită, neavând ce să ascundem. Ne ştim fiecare pas ce a lăsat urme cu un contur clar şi fără şovăirea privirii peste umăr sau a privirii fulgerătoare. În fiecare clipă am lăsat semnul nostru, încărcat de semnificaţia prezenturilor trecute făcând drum drept, neocolit, aşa cum orice rază de lumină trece, fără a-şi obosi privirea spre vântul ce caută a o face şovăienică. Aşa am ajuns azi când, poţi să vezi ceea ce va urma. E acel tot pe care, cândva mulţi îl aşteptau. Amintirile multora mai vorbesc între ele întrecându-se în amănunte. Ele, tocmai ele, ştiind că nici noi nu le-am uitat, ne vor reda nouă...

Pragul altui început

Lasă-ţi luminii timp să vadă dincolo de malul proptit de valurile întunericului care îţi înceţoşează gândurile şi încă mai dă năvală, lăudându-şi marea putere de a şti ceea ce e chiar convins că rămâne oricui, pentru totdeauna necunoscut! Iar dacă ţi se pare că te clatini, lasă-ţi prin cuvânt gândul sprijinit pe gândul meu. Împărţindu-se la doi, puterea furtunii nu te poate doborî.

Apropiete-te de timpul în care să-ţi adunci aminte de ce şi pentru ce au trebuit să fie unele sau altele aşa cum au fost şi, de ce şi pentru ce, trecerea pragului n-o poţi amâna, n-o poţi ascunde. Lasă-te să fii tu răspuns al întrebărilor care, nu de ieri, nu de azi, ţi-au rotit orizonturile. Chiar şi aşa cum au fost ele până acum, chiar şi aşa, cu pete de senin printre norii ce se înghesuiau în faţa razelor de lumină, ţi-au lăsat adevărurile la vedere. Ţi le-au lăsat să-ţi fie de ajutor pe mai departe.

Undeva, cândva, pe drumul dinspre ieri spre azi, s-au pierdut de calea ta, fapte şi trăiri de care, fără să ştii atunci că vor fi de mare trebuinţă, te-ai lipsit. Cum nici ele nu s-au putut agăţa de altcineva ca să poată să te ajungă din urmă, te-au oprit acum din urcarea-ţi dorită, să te cobori şi să le aştepţi, ca să meargă şi ele acolo unde trebu-ie tu să ajungi. Dacă îţi e mare graba, ajută-le să nu se mai poticnească de cine ştie ce piedică.

Regăseşte o clipă! O clipă îţi este îndeajuns ca să vezi că razele stelelor ajung până la un pas de tine şi te privesc în ochi. Chiar, se aud, şoptind, cum îţi povestesc despre răspunsurile pe care te îndoieşti că deja le ai. Te mai şi ceartă, vinovată fiind, şi sunt atâţia ani de când porţi vinovăţia, de atâta neîncredere ce ţi-ai arătat-o ţie şi ai arătat-o şi altora, ba chiar ai purtat-o ca stindard definitoriu. Ele te ştiu altfel, şi altfel îţi spun că eşti.

Adu-ţi de tine aminte, iar dacă ţi se pare greu să-ţi aminteşti, lasă-ţi cuvântul alături de cuvântul meu ca, amintindu-ţi de mine, să îţi întregeşti povestea viitorului pe care astăzi ţi se pare greu, chiar imposibil, să crezi că tu-l vei trăi. Nu-i pragul ce trebuie să-l treci prea înalt, doar că privirea fiindu-ţi în jos, cele câteva trepte coborâte duc cerul spre înălţimi de care, într-un fel, ţi-e teamă. Te înţeleg, oricine ar trebui să se teamă de prea repede-a-i urcare, dar la tine doar de o săritură e vorba. Doar un simplu salt peste prag...

Azi aşa, mâine aşa...

Lângă timpul de-acum stă mai tot timpul timpul trecut. Ţie, de viitor, nu ţi se face niciodată dor? Lângă toate cele ce acum îţi sunt ştiute stă toată adunătura de fapte vechi, fără nici o rânduire. Şi mai stau şi nişte încercări de trăiri, pe care nici n-ai vrut să le ştii înţelesul. Ţie, de ceea ce urmează nu îţi e dor? Eşti tu tot ceea ce eşti acum, în limitele clipei, şi poţi cuprinde cu privirea cât îţi este dat. Te văd mereu cu privirea întoarsă, ferită de razele depărtărilor. Ţie nu îţi este dor să vezi, ca în copilărie, înaltul orizontului senin?

Ar trebui să te întrebi şi tu... Ar trebui să laşi, pentru măcar o clipă, la o parte, noianul de gânduri, căruia oricum nu reuşeşti să îi faci faţă, şi să priveşti viaţa, fără să-i găseşti vinovăţii, să priveşti oamenii fără a le găsi vinovăţii, să priveşti faptele fără a le găsi vinovăţii. Şi să te eliberezi şi tu de vinovăţiile ce crezi că le ai, ca să poţi să vezi restul, adevăratele vinovăţiile pe care le ai şi de care nu ţi-ar place să vorbeşti...

Vinovăţii mereu, vinovăţii totdeauna... Stau toate agăţate de cuiul care oricând se poate înroşi în focul gândurilor şi arde, dar nu spre vindecare, ci spre îndurerare, rana vechilor neîmpliniri. Şi-atunci încep toate, încep frământările şi încep vorbele pline de năduf şi începe să dea în clocot furia care nici dreptate şi nici adevăr nu scoate la lumină. Şi mereu lupţi împotriva a ceea ce tu crezi că nu e adevărat, şi rar, prea rar pentru ceea ce crezi tu că e adevărat. Trece clocotul, trece mânia, dar urmele luptelor fără sens rămân. Azi aşa, mâine aşa...

Ieri a fost ieri... Cum ar putea să fie mâine la fel ca şi ieri? Câţi oare nu sunt căutătorii aceste comori? Câţi din juru-ţi îi vezi ştiind că niciodată timpul nu-şi dă faţa la întors şi câţi sunt cei care doar împăcaţi ori, de voie, de nevoie, iau asta ca pe un implacabil care i-a învins, de fiecare dată, pentru totdeauna? Ţi se pare greu să înţelegi că eu nu pun sita trecutului să cearnă faptele oamenilor... Ţi se pare firesc să ţii cont de fapte vechi ale oamenilor, ca să nu crezi că cel atunci făptaş de rele ori de bune, azi îşi are învătăturile lui şi nu-i doar cel ce nu-şi schimbă năravul ci doar chipul, de trecerea anilor îl are schimbat. Ca să spun si eu că e firesc, ca să cred că eu greşesc când nici nu mă gândesc să împart trecutul după fapte, de la tine ar trebui să ştiu dacă şi pe tine la fel de împarţi.Tu treci prin sită?

Nici o furtună de vară nu face pe oameni să tragă obloanele fe-restrelor, să zăvorască uşile, aşa cum fac dacă se porneşte viscolul iernii. Furtunile înteţesc focurile şi împrăştie fumul, totdeauna amestecându-le, dar viscolul îl ascunde sub nămeţii zăpezii. Furtunile de vară aduc ploile, izgonind arşiţa ucigătoare. Ele singure, dacă n-ar fi fulgerele şi trăznetele, sau valurile apelor, să să folosească de numele lor, niciodată nu aduc moartea. Doar viscolul, singur împuternicindu-se cu drept de viaţă şi de moarte asupra altora, omoară tot ce prinde în calea lui. Furtunile de vară redau dreptul la viaţă, viscolele, dimpotrivă, fură dreptul la viaţă. De-atâtea ierni ce tot ai trecut, vorbele-ţi încep să prindă promoroacă şi să se umplă de ace de gheţă. Şi se troienesc drumurile, cu tot cu marginile ce te mai ajută să nu ieşi pe câmpurile fără repere, sau prin desişurile întunecate ale pădurilor...

Iar dacă tot laşi trecutului tribut privirile tale, cere trecutului să-ţi dea măcar câteva frânturi de amintire care să-ţi limpezească nişte înţelesuri. Aminteşte-ţi anii de şcoală şi cei ce ţi-au fost îndrumători ai paşilor în buchiseala acelei vremi: erau unii care, oricum făceau ei, de-ţi dădeau mai mult sau mai puţin spre a putea tu înţelege ceva şi a putea fac ceva cu ceea ce ai înţeles, ei îţi cereau să faci. Şi făceau tot aşa şi când era timpul de a-ţi da o notă. Vorba lor îţi aminteşti de avea blândeţe? Erau alţii care îţi dădeau ceea ce dădeau tuturor la fel spre a putea oricine la fel înţelege. Apoi, când era să faci ceea ce aveai de făcut cu înţelesurile, fără să te certe, fără să spună despre tine rău de era rău, îţi dădeau nota ce ţi se cuvenea şi o luau de la capăt într-o continuare normală. Era altfel decât blândă şi hotărâtă vorba lor? Cât de bine îţi este când te gândeşti la unii ori la alţii? Acum, tu ce ţi-ai dori să ai aproape de tine? Pe cineva ce-ţi tot îndrumă paşii certându-te de-i faci altfel sau pe cineva care-ţi arată cum e mai bine, ca tu să ştii, şi apoi doar vede ce faci tu şi merge mai departe ori se opreşte de mersului tu nu îi dai firescul de care ar avea nevoie?

Azi aşa, mâine aşa... E firesc, niciodată două zile nu sunt la fel. Dar cu privirile în jos şi spre trecut, chiar şi valul mării îngheţă în îndărătnicia cuvintelor care spulberă speranţele. Oricât ar fi să fie soare, fulgere în miez de noapte, foc dezmorţitor, moare totul îngheţat, fără putinţa de a zări măcar o geană de lumină. Dacă nu găseşti putinţa de a-ţi fi dor de viitor şi de seninul orizontului, dacă nu-ţi întorci şi spre lume, spre oamenii toţi ceilalţi, privirea, cum îţi ai în gând paşii următori, cum te gândeşti că vei găsi măcar o copcă în gheaţă ca să poţi să-ţi încălzeşti sufletul care plânge de-atâta îngheţ timpuriu?

Ţie, visul de-mplinit îl vrei...

Până una alta, până când se face ghem timpul, adunându-ne la un loc, te văd aşteptând ceva ce nu-i întâmplare pentru tine, chiar dacă, tu îţi spui că aşa ţi-ai dorit să-ţi vezi visul cu ochii şi să trăieşti timpul acela aşa cum ai dat înţeles faptelor. Dar, de-atâtea ori a trebuit, când mergi în târg, ori să iei ce găseşti, ori să pleci cu mâna goală, chiar dacă la plecare erai pusă de treburi mari. Tot aşa şi visul tău, încă suferă după clipa în care îţi va fi trăirea un întreg redeşteptător la viaţă. Fără tine, fără clipa hotărâtoare de a fi tu cu tine şi adevărul ce mocneşte în tine, visul va fi doar un şir de fapte ce va fura nopţi şi zile la rând.

Eu acum nu mă apuc să îţi povestesc... Nu îţi povestesc nici trecutul şi nici viitorul. Vom avea timp în acea noapte în care se vor perinda prin faţa ta amintirile, dornice, prea dornice să îţi fie de ajutor. Din atâtea câte s-au adunat, sunt câteva pe care ţi le porţi în suflet, ascunse tainic, de teama, de ruşinea, de mânia şi deznădejdea care te-ar putea, îţi zici, ştiindu-le dezbrăcate de poleiala care le-a făcut să fie grele ori să se lipească fără rost, că nu mai are, azi, rost să îţi aminteşti. Acelea câteva, pe care doar după ce vei şti că pragul nu doar l-ai trecut, ci l-ai sfărâmat, l-ai lăsat pentru totdeauna morţii din trecut, abia atunci le vei arăta cu degetul şi, nefiind singură, vei avea curajul de a le înfrunta.

Tocmai acum, acum când eu caut nişte rosturi care se vor fi rătăcit, întâmplător sau nu, pe undeva viaţa s-a găsit să arate că-şi are motive de popas şi că nu se lasă prigonită de furtunile ori de arşiţele care nu mai contenesc. Ea mă face să înţeleg, cu fiecare zi care trece că până şi rosturile au ştiut că şi rătăcirea lor are un rost. De-ar fi stat mereu în preajma mea, n-aş mai fi văzut că drumul nu-i dans în cerc, n-aş fi ştiut că fiecare pas în lungul drumului rodeşte şi rodul doar cules dă bogăţie. Altfel căutam şi eu, ca mulţi alţii, să mă îmbogăţescă atâtea nimicuri, cele care sunt peste tot, din belşugle. De-aceea tocmai acum viaţa a prins curaj să tune şi să fulgere, supărată pe îndărătnicia ce mă făcea să uit că mai am paşi de făcut. Aşa s-a fă-cut să fie la mine... Însă nu doar la mine... Poate că încă te mai împotriveşti să crezi, dar aşa e dat să fie, şi la tine, ceea ce va fi!

Regulile vieţii sunt mai simple decât regulile pe care omul, ştiindu-le ca fiind dintotdeauna, ştiindu-le ca fiind şi ale celui fără învăţătură dar şi ale celui prea plin de învăţătură, n-a vrut să creadă că au în simplitatea lor tot ceea ce trebuie, nimic nu trebuie lăsat deoparte, nimic altceva nu mai trebuie în plus. Aşa au fost începuturile, când oamenii pământului erau fericiţi. Noi i-am numit primitivi şi am căutat să facem reguli, ca să nu mai fim ca ei numiţi. Din tot ce ai învăţat, poţi să spui că ai găsit un drum pe care să nu te plouă, să nu te bată vântul? De câte ori n-a trebuit să te fereşti de ploi, să cauţi adăpost contra vânturilor... Şi ce să mai zic de vremurile când tuna, când fulgera şi când vântul te arunca încolo şi încoace? Acum, când te-ai pus sub adăpostul visului împlinirii prin altceva, ţi se pare că mergi sau că stai pe loc şi te mişti, din când în când, în jurul adăpostului, să te dezmorţeşti?

Uite, vezi, ce repede trec vremurile... Şi trece şi timpul. Trece al tău, trece al meu... Nici măcar această trecere nu e la fel ca toate celelalte. E o trecere care să nu lase, celor ce vor să ştie tot, nici măcar o fărâmă de îndoială, să creadă că tot ceea ce şi-au vrut, tot ceea ce şi-au dorit, au şi îi lasă încrezători în tot ceea ce ei vor şi doresc ţie şi vieţii tale. Şi e de la sine înţeles că şi mi-e de-ar fi să fac ceva ce le-ar strica socotelile.

Ţi-ar fi mai uşor, îţi zici, de-ai şti de pe-acum ce mai e, ce e, de făcut. Ba chiar te gândeşti că de ar fi să ştii, le-ai face fără zăbavă. Însă tot fără zăbavă te-ai porni să-ţi pui întrebări şi să cauţi alte căi, căile ce acum, ori atunci când vei vrea hotărî ceva, ţi-ar fi cele mai bune. De o întrebare însă ai fugi, o întrebare, numai una, ai ocoli. În acea întrebare ar sta, ca şi până acum de alt fel, începutul ori sfârşitul unor vremuri la care de gândit de poţi gândi, dar de ştiut nu ai avea nici de unde, nici cum să ştii cum ar fi. Nu ţi-ai pune niciodată întrebarea care să lase vieţii dreptul de a se arăta în tot adevărul ei... Nu te-ai întreba niciodată dacă vieţii tale calea aleasă chiar i-ar fi de trebuinţă.

Ar fi, aşa cum începusem să îţi zic, multe de luat în seamă şi tot la fel de multe, de lăsat să-şi obosească puterile, contrazicându-se singure, faptă pe faptă, vorbă pe vorbă sau chiar gând pe gând. Acele vremuri, când te trezeai din somn să-ţi iei din spate pietrele de moară ale vorbelor mânioase, scot şi acum scântei, lovindu-se de dorinţa de a merge, de a alerga. Alergătură-ţi este şi acum viaţa, dar cu folos de clipă furată simplei dorinţe de a nu uita ceea ce trăieşte de la începuturi şi peste sfârşituri în oricine. Alergătură-ţi este viaţa în aşteptarea împlinirii visului. Tocmai de-aceea, ţie, visul de-mplinit îl vrei, până una alta, îţi vorbesc din tăcerea aşteptării mele. Cu tine, doar împreună cu tine, acele mici amănunte ce lipsesc întregului, ca să poată să nu se mai proptească în orice fir de praf, le vom pune pe roate, cu rosturile din începuturi, vieţi şi vise.

Un tot în întregu-i nimic

Mai este încă vreme să îţi aminteşti că vremurile de altă dată cu totul au trecut pe lângă tine şi, la fel ca şi atunci, acum treci tu pe lângă vremuri. Au trecut şi nu s-au mai întors, aşa cum tu treci şi n-ai cum să mai fii şi să revii la cea care nu ajunsese să se ştie trecută pe lângă vremuri. Vorbele se tânguiesc, doritoare de rostuire după modele la alţii văzute, dar nici ele nu-şi mai pot închipui cât de îndărătnică poţi să fii când e vorba de a ieşi în calea faptelor adevărate, nicidecum a celor pe care le gândeşti tu a-ţi fi fapte. Ce oare poţi înfăptui doar din vorbe, te întrebi? Şi crezi că trăgând cu ochiul la ceea ce se vede, poţi şti ceea ce nu se vede, ca să ajungi să fii văzută cum vrei să fii văzută?

Adu-ţi aminte de tine, de oricâte ori uiţi, că în lumea pe care o vrei înţelegătoare e aşa cum îţi este ţie firea, că asemenea ţie sunt şi cei care trec pragul apropierii de tine. Înţelege-te pe tine ca să îi înţelegi pe toţi ceilalţi, iar neînţelegerea lor ia-o ca neînţelegere a ta. Nu te lăsa dusă de valul luminii aprinse când trece alaiul, nici cea care se aprinde când trecătorul este unul mai de soi, lumina aceea se aprinde doar ca să orbească privirile. În spatele ei mulţi orbecăie în căutarea unei clipe de odihnă.

Răstălmăceşti esenţialităţile şi-ţi dai dreptate fără să să vezi că privirea-ţi aţintită doar într-un punct nu îţi deschide orizontul, ci aduce paşii pe acelaşi drum pe care au trecut de-atâtea ori încât mai că te roagă să nu-ţi mai spui poveşti care să-ţi ţină ochii deschişi, când ei şi-ar dori să se închidă, ca să poţi scăpa de încăpăţânarea ideilor fixe. Te priveşti în somnul fără alt motiv, altul decât despărţirea zilelor spre a putea fi numărate şi-ţi mai arunci, înainte de a adormi, gândul spre întregirea ce vrei să fie asemenea poveştii mereu rescrise, ce ţi-o spui, fără să te întrebi de ce n-a fost decât vagă realitate şi mereu poveste.

Intri în jocul vieţii, mereu, şi joci după reguli de care viaţa, câteodată, stă pe loc şi izbucneşte-n hohote de râs. Ea râde, tu, neavând înţelesurile jocului ştiute, nu poţi să râzi cu ea, şi te pui împotriva ei. Tu rămâi supărată, ea trece mai departe, căutându-şi liniştea pe care tu mereu, tot mereu, cauţi să i-o furi. Şi ai prins acest obicei urât! Şi în loc de bucurie tu trăieşti furii, înfuriindu-te pe ea, cea care te-ar vrea ieşită la liman. Din puterea furiei tale şi-a cules puterea de a râde, râzând chiar de tine, văzându-te mereu înfuriată.

Ai avut timp, mult timp, de care să te bucuri. La atât de mult timp, ai avut dreptul de a alege... Şi-ai ales, ai ales să te împotriveşti la ceea ce a fost creat şi te-ai gândi să creezi. Ca să nu spună cineva că faci ceva greşit, ai creat după chipul plăsmuit de tine. Unei măşti i-ai dat formă, trăiri şi gânduri. Apoi ai vrut să ştii că există. Şi cauţi şi tot cauţi, o tot cauţi. Îţi odihneşti căutările ţinând-o lângă tine, dar vine clipa când ţi-ai dori să te ţină în braţe şi şi să te apere de furtuni. Ştiai din poveşti că aşa trebuie să facă, dar asta n-ai putut să i-o dai ca fel de a o şti. De-ai fi ştiut să faci asta, învăţa şi ceea ce ai creat tu, de la tine. Dormind, n-ai văzut-o că deja te priveşte în toate gesturile tale şi nu mai stă, ascultătoare, să o remodelezi. E deja reală, dar numai ţie ţi se arată. Ştie că nu poate exista şi fuge de toţi ce ar putea să o vadă în întregime. Ea ştie mai bine că, de fapt, pentru oricine e un întreg de nimic. E un întreg pe care l-ai vrut, fiindu-ţi frică de inexistenţa lui. L-ai creat să-l ai doar tu. Acum atât ai... Atât... Doar realitatea este plină de adevăruri...

Faptă în destin

Visele nopţilor, în ultima vreme, au uitat să mi mai aducă veşti despre tine. Dacă nu le-aş şti obiceiul, aş zice că aşa începe drumul uitării. Dar m-am obişnuit cu ele de atâtea vieţi: când e dat să se apropie timpul trăirilor pline de înălţimea plutirii, tac. Cândva, într-o tinereţe, mi-a fost şi mie greu să le înţeleg, M-am supărat de multe ori pe ele, m-am supărat că m-au lăsat întâmplările fără cuvinte, dar abia când s-au hotărât să-mi facă pe plac, am înţeles de ce se prefac a nu mai şti ce va urma. Abia atunci, când nu am mai trăit bucuria jocului vieţii, am înţeles că visele mă iubesc. Iubindu-mă, îmi lăsau bucuria pe care nu mi-o puteam avea ştiind că urmează făptuirea destinului.

Iarăşi am trecut, tu acolo unde eşti, eu aici unde sunt, peste prag de anotimpuri, peste timpuri în care nu s-a întâmplat mai nimic de care să ne aducem, cândva, când vom reveni, aminte. S-au mai vorbit între ele zilele să se unească pentru a ne arăta cât poate să fie o zi de mare, stând să te aştepte pe tine. Aşteptau şi aşteptau, întrebau în stânga şi întrebau în dreapta, erau, firesc, pline de curiozitatea celui pe care îl rogi să-ţi dea ceva şi el îţi dă, dar tu nu vii să iei ceea ce îţi dă. M-au întrebat chiar şi pe mine dacă nu am primit vreo veste despre gândurile tale, sau dacă nu ştiu cumva, cine, ce, ţi-a aruncat, simţind cumva că-şi poate lua, de la tine, rodirea, praf în ochi, şi acum te temi să nu confunzi răsăritul soarelui cu raza morţii unei stelei căzătoare. Întrebarea lor m-a convins că visele au tăcut tocmai pentru a lăsa zbuciumul aşteptării să apară doar atât cât să nu mai lase gândul să se pună piedică faptei, pe care, altfel, destinul ar pune-o grabnic, acum, în drepturi, sau cândva, chiar şi împotriva firescului.

Rândurile acestea, pe care ţi le scriu acum, întorcându-mă de undeva din miezul întrebărilor, vor ajunge la tine, însă ştiu că la prima lor citire, nu vor cântări mai mult decât vorbele ce le auzi la oricare trecător pe lângă tine. Rândurile acestea nu caută nici să te grăbească, nici să te convingă. Când le vei citi a doua oară, şi-atunci va fi în vis, înainte de a te trezi, aproape de miezul zilei, nu vei şti dacă ai apucat să citeşti şi ceea ce scrie la final. Visul te va convinge să cauţi şi să faci tot ceea ce trebuie, ca să nu lipsească, din toată povestea, tocmai finalul. Aşa vei ajunge să îţi doreşti, destinului, fapta şi faptei urmarea.

Gândurile trec fără să le pese că ne-au lăsat, câteodată, mai săraci în răspunsuri decât înainte de a face şi desface ele noduri în trestie, dând apă la moară întrebărilor pornite din neantul pe care, s-a văzut clar după aceea, l-au vrut să-l arate ca fiind şi Cer, şi Pământ, şi Rai şi Iad, la un loc, de nedesluşit. Gânduri multe şi multe întrebări, ţi-am mai spus, ţi-ai pus şi aşa, în loc de a trăi acum timpul în care somnul nopţii ţi-ar lăsa seninul dimineţilor să-ţi spele privirea şi să se dăruiască ţie şi împlinitoarelor mărunte fapte, încă fugi de colocolo, întrebându-te când a început ziua şi când a ajuns ea să se sfârşească.

Iureşul faptelor, ţi-o va lua, într-un curând, înainte. Aşa cum te ştiu acum, nu ca altădată, ziua, îşi va da dorinţa în petec, ci miezul nopţii îmi va cere să pecetluiesc drumul fără întoarcere. Zorii zilei nu te vor mai găsi dornică de a te ascunde, ci-ţi vor găsi dorinţa faptelor realităţii unui univers al menirii împlinite. Răspunsul tău privirilor pline de întrebarea mirării va da ocol nesaţului de poveşti ale curioşilor. Câţi prea curioşi o să vezi atunci că au roit prin jurul tău, atunci vei afla. Şi-atunci vei afla faţa celor care niciodată nu te-au privit ca potrivită cu ceva ori cu altceva decât ei îţi căutau potrivire.

Nu îţi mai aminteşti, înţeleg, sau doar mi se pare, însemnul dorinţei de nemurire... De mult aşteptatul pas prin valuri de furtuni va veni să te întâmpine, dacă doar asta va mai fi calea de a te face să nu uiţi cuvântul căruia i-ai dat putere de unică şi necesară existenţialitate. Vremurile vuiesc venirea-ţi şi nu se vor lăsa nici în voia ta, nici la mâna delăsării, dorită, fără doar şi poate, cea care, şi pe tine, ca pe mai toată lumea, te-a cuprins.

Imposibile au fost, sunt, şi vor fi, la prima vedere, toate faptele care lasă fără argumente gândurile, care să scape de răstălmăciri şi judecăţi. Fără cuvinte şi plini de mirare, în faţa puterii şi urmării faptelor, oamenii, ca să nu se spună că sunt potrivnici, fac din privirea înspre înalturi, şi răspuns şi explicaţie. Şi chiar cei de care se spune că sunt aleşi să fie făptuitorii cei dintâi, privesc în urmă să-şi regăsească urmele paşilor. Şi nevoiţi sunt să privească departe, cât mai departe, dincolo de ceea ce au văzut şi trăit, doar acolo putând găsi motivul pentru care nu au simţit zvâcnetul care i-a urcat pe vârfurile de care doar cei sus zburători, cei netemători de înalt, au ştiut. De-a-colo, din infinitul înălţimilor, trecuturile ni se vor explica nemaiputânsu-se ascunde.

A fost arătat semnul zilelor şi acel semn, sub privirile noastre, s-a aşezat în furca cerului, şi a coborât tot cerul stelelor până deasupra creştetelor noastre. Răsăritul lunii te-a mângâiat pe frunte şi razele ei s-au aşezat în părul tău. Adierea blândă a vântului ţi-a dus până la soarele ce nu se grăbea spre ascunzătoarea nopţii, aşteptând, mirarea privirilor tale, întâia dată învăluite de bucuria lunii pline ce se putea pe sine privi, privindu-te. De-atunci timpul îşi caută o măsură potrivită sensului de care ai nevoie ca să nu-l mai obligi să întoarcă privirea, şi nici să stea la poveşti cu răsăritul soarelui, rugându-l să mai întârzie înserarea, ştiindu-ţi dorinţa de a trăi libertatea orizontului senin şi a cerului înstelat. Şi tot aşteaptă să-ţi fii, cu totul şi pe de-a-ntregul, vis împlinit.

Asemenea cu aşteptarea

Mai este încă vreme să îţi aminteşti că vremurile de altă dată cu totul au trecut pe lângă tine şi, la fel ca şi atunci, acum treci tu pe lângă vremuri. Au trecut şi nu s-au mai întors, aşa cum tu treci şi n-ai cum să mai fii şi să revii la cea care nu ajunsese să se ştie trecută pe lângă vremuri. Vorbele se tânguiesc, doritoare de rostuire după modele la alţii văzute, dar nici ele nu-şi mai pot închipui cât de îndărătnică poţi să fii când e vorba de a ieşi în calea faptelor adevărate, nicidecum a celor pe care le gândeşti tu a-ţi fi fapte. Ce oare poţi înfăptui doar din vorbe, te întrebi? Şi crezi că trăgând cu ochiul la ceea ce se vede, poţi şti ceea ce nu se vede, ca să ajungi să fii văzută cum vrei să fii văzută?

Adu-ţi aminte de tine, de oricâte ori uiţi, că în lumea pe care o vrei înţelegătoare e aşa cum îţi este ţie firea, că asemenea ţie sunt şi cei care trec pragul apropierii de tine. Înţelege-te pe tine ca să îi înţelegi pe toţi ceilalţi, iar neînţelegerea lor ia-o ca neînţelegere a ta. Nu te lăsa dusă de valul luminii aprinse când trece alaiul, nici cea care se aprinde când trecătorul este unul mai de soi, lumina aceea se aprinde doar ca să orbească privirile. În spatele ei mulţi orbecăie în căutarea unei clipe de odihnă.

Răstălmăceşti esenţialităţile şi-ţi dai dreptate fără să să vezi că privirea-ţi aţintită doar într-un punct nu îţi deschide orizontul, ci aduce paşii pe acelaşi drum pe care au trecut de-atâtea ori încât mai că te roagă să nu-ţi mai spui poveşti care să-ţi ţină ochii deschişi, când ei şi-ar dori să se închidă, ca să poţi scăpa de încăpăţânarea ideilor fixe. Te priveşti în somnul fără alt motiv, altul decât despărţirea zilelor spre a putea fi numărate şi-ţi mai arunci, înainte de a adormi, gândul spre întregirea ce vrei să fie asemenea poveştii mereu rescrise, ce ţi-o spui, fără să te întrebi de ce n-a fost decât vagă realitate şi mereu poveste.

Intri în jocul vieţii, mereu, şi joci după reguli de care viaţa, câteodată, stă pe loc şi izbucneşte-n hohote de râs. Ea râde, tu, neavând înţelesurile jocului ştiute, nu poţi să râzi cu ea, şi te pui împotriva ei. Tu rămâi supărată, ea trece mai departe, căutându-şi liniştea pe care tu mereu, tot mereu, cauţi să i-o furi. Şi ai prins acest obicei urât! Şi în loc de bucurie tu trăieşti furii, înfuriindu-te pe ea, cea care te-ar vrea ieşită la liman. Din puterea furiei tale şi-a cules puterea de a râde, râzând chiar de tine, văzându-te mereu înfuriată.

Ai avut timp, mult timp, de care să te bucuri. La atât de mult timp, ai avut dreptul de a alege... Şi-ai ales, ai ales să te împotriveşti la ceea ce a fost creat şi te-ai gândi să creezi. Ca să nu spună cineva că faci ceva greşit, ai creat după chipul plăsmuit de tine. Unei măşti i-ai dat formă, trăiri şi gânduri. Apoi ai vrut să ştii că există. Şi cauţi şi tot cauţi, o tot cauţi. Îţi odihneşti căutările ţinând-o lângă tine, dar vine clipa când ţi-ai dori să te ţină în braţe şi şi să te apere de furtuni. Ştiai din poveşti că aşa trebuie să facă, dar asta n-ai putut să i-o dai ca fel de a o şti. De-ai fi ştiut să faci asta, învăţa şi ceea ce ai creat tu, de la tine. Dormind, n-ai văzut-o că deja te priveşte în toate gesturile tale şi nu mai stă, ascultătoare, să o remodelezi. E deja reală, dar numai ţie ţi se arată. Ştie că nu poate exista şi fuge de toţi ce ar putea să o vadă în întregime. Ea ştie mai bine că, de fapt, pentru oricine e un întreg de nimic. E un întreg pe care l-ai vrut, fiindu-ţi frică de inexistenţa lui. L-ai creat să-l ai doar tu. Acum atât ai... Atât... Doar realitatea este plină de adevăruri...

La hotarul altei vieţi

La câte întâmplări ţi s-au perindat prin prin timpul trăirii vieţii tale, încotro ţi-ai putea dori privirea pierdută, că să te ajute în cuprinderea orizonturilor? Ţi-ai dori oare să se închidă la picioarele tale, sau te mulţumeşti să-i vezi hotarul care prin linii de demarcaţie, vagi, desparte ceea ce a fost de ceea ce ai crezut că a fost şi ceea ce ai vrut să fie de ceea ce a rămas ca deja de neschimbat? La picioarele tale, sub talpa ta, sigur, în faţa pasului nesigur, crezi că stă prezentul şi viitorul, ori stă aceeaşi închipuire a ta, adică ceea ce vrei să pară lângă ceea ce, deja îţi dai seama, că este?

Ard, cu o dorinţă dincolo de propriile-ţi înţelesuri, de nerăbdare, aşteptările tale, cărora le-ai cerut să fie mereu înţelegătoare cu alegerile pe care, câteodată din ambiţie, alteori din naivitate, le-ai tot făcut, crezându-te ştiutoare a tuturor căilor ce le vedeai, şi ţi se arătau ca drumuri fără ocolişuri, fără coborâri şi fără suişuri. Spre mai devreme alergai, lăsând pe mai târziu clipe ce, îţi ziceai, că pot oricând fi, de parcă ţi-ai fi avut nemurirea ca însemn, sau ai fi putut să ceri timpului ca unele dintre trecerile sale să le facă doar când îţi vei vrea tu.

Unde să loveşti acum, fără să doară, fără să se crape chiar şi tăriile Cerurilor, de toată deznădejdea şi neputinţa de a găsi liniştea clipelor de împăcare cu ceea ce abia a luat sfârşit, cu ceea ce de mult s-a sfârşit dar împotriva sfârşitului te-ai pus şi te-ai ales cu alte şi alte continuări, mai împovărătoare decât sfârşitul de care ţie îţi era teamă, deşi despre lume, despre ochii şi gura ei, vorbeai? Cum crezi că vei mai putea găsi marginea malului, sau semnul valului, ca să nu aluneci odată cu nisipul ce încă îşi găseşte joaca în unduirea apei ce se crede potrivnică vântului, căruia, până la urmă trebuie să-i facă pe plac?

Rămâne greu în urmă trecutul, te ţii scai de el şi scai se ţine el de tine. Mai departe, încotro? Rostul acelor timpuri a fost, nu se mai poate rostogoli viaţa nici măcar ca un cerc, în nici un fel n-ar putea să se rostogolească precum o minge, ca să nu cadă, nesprijinită. Aşa cum s-a croit, ca poţi să meargi mai departe, şi acest departe ar avea cale lungă, nu poţi să desţeleneşti adevărurile privind doar şi doar gândind cum se poate ca albul să rămână alb şi tot ce nu e alb să fie alb, pentru că nu mai ştii tu cum e albul alb adevărat. Cineva trebuie să fie cel care îţi arată cum e să fie lumină. Dintr-odată, nicicum altfel, altfel n-ai ajunge să cunoşti drumul pe care trebuie, singură, înainte de toate, să ţi-l faci, tu.

Acum, deja simt, că îţi este mai greu. Acum ai şi alte întrebări, şi altele vin să se alăture celor care deja sunt adunate în grămadă. Acum tot cauţi şi tot mai descoperi întrebări. Încă îţi este teamă să mi le pui, deşi clocoteşte valul la marginea malului pe care stai acum cu neînţelegerea motivului pentru care mi-ai lăsat să văd aşteptarea. Doar când genunchii îi simţi că s-ar porni la drum te mai laşi valului să-ţi limpezească tălpile, ca urmele drumului, pe care vei ajunge în întâmpinarea mea, să ţi le ştii, peste ani şi ani, ca fiind ale tale. Dacă-ţi întorci capul nu vei şti de unde şi cine îţi dă veşti, deşi auzi îndemnul şi chemarea. Las-o aşa, auzită şi înţelege rostul clipei pe care, ca tu să poţi să o vezi pe de-a-ntregul, a dezgolit-o, Cineva, de orice ar face-o înşelătoare.

Ultima-ţi întoarcere

Iată, a mai trecut o iarnă, o nouă iarnă, o altă iarnă... Timpul, revoltat, s-a pornit, înspre ultima vară de care vei mai ţine seama. După ce se va trece şi vara, anotimpurile, nu vor mai fi... Ale tale se vor buluci în jurul tău, fără să le pese de anotimpurile altora sau de dorinţele pe care le vei avea... Şi vor fi doar câte vor putea să mai fie. Biata iarnă următoare... cât de mult va încerca să-ţi arate în lumina ei, petele umbrelor tale, care, sângerânde, s-au întors să îţi stea alături, ca să nu te simţi singură. Oricum şi acum trec; indiferenţa lor o vede oricine, tu încă te mai crezi puternică şi încă te mai crezi a avea un cuvânt greu, de spus, în faţa lor. Încă mai crezi că ai un cuvânt de spus şi acel cuvânt este unul care să fie ascultat.

Or să se audă multe vorbe din gura celor care vor căuta să gă-sească motive, ale celor care caută înţelesuri care să-i convingă. Cei mai mulţi vor găsi că urmele timpului nu s-au lăsat şterse aşa cum ei speră să-şi poată şterge mâinile purtând semnele dedesubturilor în care au căutat comori, chiar şi atunci când, de la început, ştiau că nu pot găsi decât urme de putregai şi noroi lipicios. Poate chiar vei auzi cum se vor întreba cei care până mai ieri te trăgeau de mânecă, nefiind siguri că auzi, să îţi spună verzile şi uscatele de care ei erau siguri că erau plăcute auzului tău, că vorbesc despre cum înţelegeau ei că deja ai plecat pe un drum de pe care n-aveai unde să te mai întorci. În prima zi a anotimpului anost, care va începe fără semne şi fără veşti, se vor perinda, pentru ultima dată, prin gândul tău, toate amintirile faptelor ce le-ai vrut de glorie şi de căţărare pe culmile recunoaşterii necondiţionate, într-o ierarhie lumească prin modul în care se defineşte prezentul, însă nu şi veşnicia. Apoi, când, pâlpăinde, toate se vor aduna în cuvinte puţine, sita adevărului, cea care cerne totul, le va cerne şi pe acestea, lăsându-ţi spre rostire doar un singur cuvant, ce-şi va da forma sa chiar buzelor tale: degeaba!

Nu vor fi numărate de nimeni orele ce ţi le vei pierde întrebându-ţi nesomnul pe unde somnul ţi s-a rătăcit, pe care drum a plecat şi nu-şi mai află cale de întoarcere.. Nu-mi este de mirare că-l şi aud punându-ţi povestea supărării tale pe unele fapte ale oamenilor... Că acele fapte ţi-o luaseră înainte, deşi tu ai fi vrut să fie altele sau altfel făcute, ţi-era motiv de mânie şi de încordare! Cum ar fi fost mai uşor, fără să ştie nimeni că piedica tu o pui, decât adormindu-i? Dar nu-i puteai adormi decât dacă de la tine, din ceea ce aveai tu, dădeai lor, promiţându-le, tot pe ascuns, alte vrute ori dorite de ei. Aşa ai dat, cu gând împotrivă-le, din nopţile tale de somn, zile de somn, necrezând că şi astea sunt dinainte numărate şi ştiute. Şi-au adormit mulţi, şi au dormit mult... La alţii doar faptele au devenit somnoroase, pentru cei mai mulţi ele chiar au adormit şi încă dorm. Ele dorm somnul pe care nu tu îl mai ai acum... Şi nu mai vrea să se întoarcă, fiindcă i-ai numit leneşi şi nehotărâţi, degrabă dornici de adormire... doar de mine n-ai putut să spui asta, decât câteodată şi pe şoptite, pe la spate. Doar de asta ţi-a fost frică... Mă ştiai prea bine şi îţi era frică să nu se întoarcă în tine cuvintele şi să ajungi aşa cum ai fi spus despre mine. Nu-mi este de mirare că nesomnul îţi va ascunde vinovăţia, te va minţi, fiindcă ştiu că nu îţi este pe plac să-ţi spui adevărul...

Eu ştiu cât de greu îţi este acum, când nu dormi... De fapt, tu de când nu mai numeşti somnul odihnă, mai ştii? Mai ştii care a fost ultima dimineaţă în care nu ţi-au îngheţat vorbele doar pentru că şi-au amintit gerurile în care gândurile desenează flăcări de foc, doar-doar or putea să spargă copci în gheaţa de desupra ta, să-ţi lase, pentru câteva clipe, drum liber privirilor spre cer? Eu, doar amintindu-mi felul tău de a privi somnul, dincolo de înţelesurile obiceiurilor, ştiu de ce furtuni sunt împrejuru-ţi. Acum sunt încă furtuni... Vor urma uragane devastatoare... Timpul se va salva, prin aparenţe, de răbufnirile tale, îţi va întoarce spate-le şi te va lăsa pradă furiei care doar pe tine te va lovi, oricine altcineva, ce-ar putea fi prin împrejuru-ţi, va face după chipul, asemănarea şi faptele timpului: va întoarce spatele, va pleca şi se va face nevăzut. Puterea ce crezi că o ai va fi puterea cu care te vei lovi, loviturile vor răni şi sângele va ţâşni degrabă, mereu mai degrabă, mereu stând în aştetarea clipei de sfârşit a puterii şi dorinţei de a lovi. Într-un şuvoi de sânge, grabnic ţâşnitor, se va arăta începutul anotimpului acela, cel cu zile şi nopţi fără măsură...

Lacrimile adevărului, atunci, tocmai atunci, pe geamurile ferestrei dinspre răsărit, se vor strânge aburind, pentru a putea contura un tablou întreg al începuturilor, când aveai puterea de a trece peste creste de valuri şi ape repezi, când aveai credinţa împlinirii şi nu credinţa reuşitei cu orice preţ, când dorinţa era tot una cu paşii ce îi făceai, urmându-ţi drumul firesc, drumul dat să-l ai şi să-l baţi până la capăt, ca să poţi să îţi aduci, de toate, aminte. Ultima-ţi întoarcere, spre singurul timp în care încă ai mai fost tu, un întreg: om şi destin!... Razele de soare vor dilua în la-crimile tale tot acest adevăr, înainte ca cineva să-l vadă. Îţi va ră-mâne ţie ca şi talisman după care, la trecerea porţilor, paznicii te vor recunoaşte, şi, amintindu-şi vorba pe care le-am spus-o când am ajuns, alungat, acolo, te vor duce pe drumul cel mai scurt, ca să îţi mai ai doar răgazul hotărârii de a înfrunta, curajoasă cum erai cândva, hohotul de râs al celor care ţi-au dat sfaturi şi ţi-au ţinut isonul când luai hotărâre după hotărâre, fiecare din cea următoare împotrivindu-se celei pe care abia o luasei, ori a rătăcirii fără motiv, prin pustietatea nemărginită, până când voi avea o fărâmă de vreme liberă, în tumultul atâtor fapte pe care, cu alţii împreună, ori pentru alţii, le voi avea de făcut, ca să ajung la tine...

A trecut iarna... dar toamna, care asemămându-se cu cea care, pe poarta vieţii tale a intrat devreme, demult, încă se simte datoare să îţi mai amintească de ea, tocmai pentru că, an de an, te-a tot îmboldit cu zvonuri regăsite în amintirea sfârşitului de copilărie. Ştia prea bine ce dorinţe aveai şi ce vorbe de îndemn ţi se spuneau, şi de ce ai ales să întorci calendarul pe dos, fugind de cele scrise în el... Ştiai mai mult decât vrei să ştii acum, dar acum nu mai vrei să ştii tocmai pentru că te-ai lăsat pe mâna celor care simţeai că pun capcane oricăror paşi, ai oricui vedeau ei că merg aşa cum, firesc, orice om, merge, coborând, urcând, alergând sau odihnindu-se. Şi plânge cerul prin ploi tomnatece. Unii nici nu văd că toamna s-a întors să-şi ia de la tine rămas bun. Când se va întoarce pentru toţi tu n-ai să mai ştii gustul ei şi nici n-ai să te mai poţi arăta strugurilor negri ce te caută să îţi îndulcească regretul că ai uitat atâta timp de ei, ei cei care au fost primii peţitori ai vieţii tale ce putea fi, până la sfârşit, adevărată.

La vama viitorului

Călătoresc, obosite, clipele... Sunt acele clipe care doar cu câţiva paşi mai înainte de timpul prezent îţi erau aproape şi te sfătuiau să îţi iei ochii de la stelele căzătoare, că, după ce vor lumina precum sorii, doar cu praful şi pulberea te vei alege. Tu, ca şi cum n-ai fi văzut niciodată stele ce cad din tăriile Cerurilor în mlaştinile adâncurilor, te-ai asurzit cu gânduri înşelătoare şi te-ai înconjurat de minciuni care să te laude, să te ridice ele în slăvile lor, alungându-te spre trecut. Dar nici ele nu te-au ascultat, au plecat către viitor şi le vei întâlni, tocmai când nu ai să mai ai curajul de a-ţi ridica spre ele privirea. Iar vorbele, abia şoptite de se vor mai spune.

Rămăşiţele viselor îţi mai dau de furcă, îţi dau mult de furcă, ţi-nându-te seara, până târziu, dincolo de miezul nopţii, de vorbă. Eu nu te mai întreb de ce te întorci mereu la ele?... Ştiu că acum somnul îţi este plin de zvârcoliri şi întrebări tot mai încurcătoare ale gândurilor, care încă stau pe calapodul tocit al timpurilor celor care şi-au trăit pe muchie de topor viaţa, dar mereu au poleit-o şi au scos în faţă ceea ce credeau ei că trebuie să vadă lumea. Când calapodul era nicovala pe care ciocanul vieţii încerca să-i astupe găurile pline de păcură şi cenuşă, te-ai pus a-l îmbrăţişa, grijulie pentru timpul trecut şi nepăsătoare pentru cel viitor, singurul timp de care eşti şi vei fi răspunzătoare, singurul pentru care, odată, va trebui să dai socoteală. În trecut doar moartea mai are treabă, viaţa, trebuia să ştii, de viitor se îngrijeşte. Când ai dat viaţă viitorului, te-ai gândit că-l vei îmbrăca în cămaşa morţii?

Iarăşi cauţi, parcă cu mai mult sârg acum, să găseşti vreascuri de argumente care să-şi dea dreptate, să-ţi dai dreptate, de parcă mulţimi nenumărate ţi-ar cere să-mi arăţi că eu nu am dreptate. Dar, stau eu şi mă întreb pe mine, că ştiu că n-aş găsi atâta timp cât mi-ar trebui să aştept răspunsul, de te-aş întreba pe tine: Ce folos ai dacă îţi dai tot timpul dreptate, dar faptele creionează un tablou al viitorului atât de nedesluşit şi învelit în nori cenuşii? Şi, chiar dacă aş avea un răspuns, nu ţi l-aş spune pentru că iar ai căuta în altă parte, altă dreptatea, dreptatea de a măsura cu măsuri diferite: ceea ce crezi tu că e bine, cu măsura mică, să dea mai mult, ceea ce nu e bine cu una mare să poţi spune că e prea mult.

Singurele fapte de care niciodată n-am să mă feresc, de care totdeauna voi vorbi, sunt cele ce vor urma... Le ştiu la fel de bine ca pe toate cele ce s-au întâmplat. De viitor eu nu mă tem, atât timp cât nu am chemat trecutul în judectă. S-a întâmplat să rămâi în urma vieţii cu câteva zile bune, de-atunci de când te cuprinsese frica de ziua de ieri, răstălmăcită de vorbele celor care chiar îşi doreau să nu faci nici un pas nespus lor, neştiut de ei, nesupus lor. Şi-aşa ai început să te îndatorniceşti neiertătorului val înrobitor pornit de tremurul fioros al neacceptării rostului celor ce fac punţi între vieţi, rost ce-i frânt şi de voinţa şi de dorinţa bietului trăitor plin de ifose. De-atunci nu-ţi mai găseşti locul, neştiind că cei ce merg pe frânghie n-au teamă de a privi orizontul, pun capul în jos şi vorbesc doar când sunt aţâţaţi cei care s-au târât şi-au traversat drumuri doar săpând pe dedesubt. Ei n-au văzut decât rar, şi mai tot timpul cu ochii împăienjeniţi, răsăritul ori apusul soarelui şi niciodată Carul Mare. De atunci nu îţi mai găseşti locul, de când lor le-ai crezut vorbele care povesteau poveştile altora despre crestele totdeauna însorite...

Te privesc de pe-acum, aşa cum te voi privi în acele clipe, stingheră de lume, însoţită doar de neputinţa de a înţelege singurătatea pe care credeai că ai învins-o luptând împotrivă-mi spre a mă convinge şi chiar a mă învinge. Te privesc aşteptându-ţi privirea în care ştiu că flăcările urii de acum vor fi lacrimi de durere şi regrete, gând de întoarcere a timpurilor. Acum vrei să fii văzută şi puternică şi hotărâtă, cu toată nehotărârea realităţii, cu toată uitarea care arată oricui te priveşte în ochi, cât de slabă şi cât de temătoare eşti de adevărurile pe care le-ai vrea îngropate, ştiind că niciodată nu vei putea să le învingi.

Improvizaţii fără legătură cu ceea ce era să fie, cu ceea ce era omenesc, s-au pus de-a curmezişul tutror pornirilor şi trăirilor. Încercam să cred că tu n-ai avut de ales, dar dacă ar fi fost aşa, de ce ai scos la iveală scutul? Am ştiut atunci că sub el sigur se va găsi un pumnal şi-am înţeles că schimbarea de nume, schimbarea de rol, nu te-a făcut să laşi la o parte năravul ce şi în spatele tău, şi în spatele spatelui tău, făcuse să icnească suflete. Când îţi spuneai că eu le aud, tremurai de frică şi te acopereai cu mine... Nu te-ai gândit nici atunci, nici când ţi-ai dosit pumnalul, că mie îmi spuseseră deja, fricile tale, ce urma să fie şi tot mie îmi ceruseră să fiu întâiul neînvins. Când ai rămas, privind, înmărmurită, scutul ce nu l-ai putut ridica, te-ai gândit oare cine ţi-a ascuns pumnalul pe care, nu numai tu, şi acum îl căutaţi? Am auzit că ziceaţi că sunt hoţ şi că eu ţi l-aş fi furat, dar el este şi acum sub perna ta. În vis îţi aminteşte că ai vrut să îl înfigi pe la spate, şi visul îţi spune de ce tu nu îl vezi. Va fi găsit de cine trebuie găsit...

N-ai înţeles că poţi să fii doar ceea ce eşti, nu ceea ce vrei să fii, nicicând ceea ce alţii îţi cer să fii. Eu am respectat legea aceasta! Nu e legea mea, e legea de dintotdeauna, lege în Ceruri şi Lege pe Pământ. Acum râzi de toate vorbele din bătrâni, nici vorbei că aşchia nu sare departe de trunchi nu-i dai dreptul de a fi nemuritoare. Te înţeleg, îţi este greu să te ştii aşchie, dar mai greu îţi imposibil să accepţi să te ştii trunchi. Acum înţelegi de ce au vrut unii să taie trunchiul înainte ca aşchia să prindă de veste că unii au făcut pe înfriguraţii şi, în miez de noapte, au plănuit să încingă un joc nebun în jurul trunchiului arzând?

Aparent e pace... Aparent, pentru că simt câte şuioave de neadevăruri curg, în stânga şi în dreapta. Aparent pentru că ştiu că ai uitat între timp pentru ce te-ai bucurat, neştiind de mine. Aştepţi veşti să poţi pleca după vrere, fără voie, dar ştii că dacă nu vin veşti despre mine, chiar şi dorinţa îţi este frântă. Unii te înteamnă de la spate, alţii îţi spun să faci pace cu tine însuţi de nu vrei să pierzi tot ceea ce ai luat, vremelnic în stăpânire. Ţi-a şoptit cineva câteva cuvinte, ai înţeles doar unul singur, şi tot spre mine ţi-ai îndreptat gândurile. Doar că, te-ai mai îmbogăţit cu o suferinţă... Nu e vina mea că acel cineva şi-adusese aminte că, alăturânduţi-se ţie, la vama viitorului a fost întors, prea dator şi fără a putea plăti păcatul dimpreună. Va veni şi pentru tine ziua aşteptării, când am să te privesc stingheră, râzând de lacrimile ce regretă faptele de acum...

Prin ploi şi vânt, revii...

La drept vorbind, ce folos îţi aduce minciuna în războiul de zi cu zi ce îl duci cu alţii din când în când, cu tine mai totdeauna? Câte coborâşuri îţi vor mai trebui pentru a te convinge că deja ţi-ai irosit speranţele, privind, doar în vis, izvoarele ploilor de deasupra, mai mereu furtuni reci stând să-ţi reteze avântul măsluit de vinovăţia ta faţă de tine?

Orişiunde îţi duci paşii, oricum dai înţeles vorbelor, valurile în care ai intrat, se văd, aşa cum umbra se vede când soarele nu stă ascuns după nori. Te-nvârţi în cercul celor ce-şi luminează drumul cu lumânarea şi, ai văzut şi tu, când lumânarea ai folosit-o pentru a te lumina, în umbra luminii lumânării nu e decât întuneric. Nu mă mai mir că nu ţi-a spus nimeni de semnele risipirii ce stau în umbra ta, întregindu-ţi povestea vieţii. De-aceea fugi şi tot fugi când simţi că soarele răsare? De-aceea să fi fugit când ai văzut razele drumului fără întoarcere? Nici numele adevărat nu ţi-l scoţi la lumină, îţi este de mai mult folos un nume de împrumut, pe care dai vina de oricâte ori îţi simţi vinăvăţia mustind de ape tulburi şi pline de gândurile care, de mult, nu sunt ale tale.

Roditoare te vrei, în ochii tuturor, deşi, la ceas de seară, când te mai poţi bucura de fărâma de lumină ce încă n-ai alungat-o, îţi ştii motivele pentru care rodul fuge de tine şi nu se să prins şi întors. Şi, chiar dacă mai alături, cum-necum, două vorbe într-un gând, simţi cum destinul pe care, nepăsătoare, îl pui pe seama trăirilor furate, se zbate pentru că nu se va împăca, până în cea din urmă clipă a ta aici, cu neîmplinirea, întru totul, a toate câte trebuia să le faci şi nu le-ai făcut, a toate câte le laşi, ascultând de o părere a altora, ce şi ei alte păreri stau să asculte.

E deja târziu, e prea târziu, şi fără folos, să te faci, şi prefaci, că trăieşti aşa cum ţi-ai dorit. Şi fără motiv încă laşi cuvintele cu înţeles sumar să redefinească ceea ce nu a fost deloc luminos, ori măcar curat. Când sfredeleam amândoi orizonturile, îţi aminteşti cum tremurai şi strangeai din dinţi?... Ţii minte toate adevărurile pe care ţi le spuneam eu, doar privindu-ţi umbra? Acea umbră eu o văd, n-a putut nici o sforţare să mă orbească, nici să o ascundă. Ea-mi spune despre tine, multe, o face mereu, nu e nevoie, nu trebuie să pun nicicui întrebări, vine singură, parcă, într-un fel, de cineva trimisă, şi se destăinuie...

Te mai laşi sedusă de vorbele frumoase ale celor ce pot să-ţi mai şterpelească din idei, mai tragi şi tu cu ochiul la spusele altora... clătinându-te, în ploi şi vânturi, te sprijini pe lacrima căzută pe umărul meu şi-ţi faci curaj să fii, măcar o dată, tu, aşa cum mi-ai arătat că poţi fi, când ceasurile ce stăteau aproape de miezul nopţilor şi nimeni din umbrele ce-ţi tulburau somnul nu erau prin preajmă să te tulbure. Şi va ploua, va bate vântul, dar tot vei merge un drum, drumul ce va fi ca să revii...

Aşa mi-au venit acum vorbele, aşa ţi le-am scris! Sunt venite, aşa cum ştii că vin vorbele la mine, fără să stea pe gânduri, fără să privească înapoi pentru a fi sigure că îşi au corecte înşelesurile. De vrei, ia-le în seamă. De nu vrei, pune-le bine. Ele vor fi fapte şi atunci să îţi aminteşti că deja se ştia ce va fi!

Întârziind, e tot mai greu să pleci

Mai departe, înainte: dintotdeauna, la început, o dorinţă, un gând, o speranţă,... Drumu-i drum, nici greu nu e, nici uşor nu e, până la urmă. De la plecare până la venire, de la gânduri la fapte, sunt, e adevărat, praguri, mai mici sau mai mari, dar care pot fi, după măsura hotărârii, trecute. Doar un prag e mai mult decât un prag, e altfel decât toate celelalte, e pornirea, adevăratul pas pe prag. Pornirea-i clipa în care se războiesc întrebările cu dorinţele, dorinţele şi cu simţirile şi, înainte cu puţin de a se face, simţirile sunt cele care întrebărilor trebuie să dea răspunsuri, răspunsuri definitive. Timpul este timp şi merge fără oprire, locu-i loc şi are fireasca-i revenire. Rare sunt plecările pentru totdeauna, atunci doar întrebările întoarecerii nu se mai aşteaptă răspuns. Chiar şi timpul plecărilor fără întoarceri, a rămas de mult în urma prezentului. Altfel, ca şi acum, întrebările întoarcerii sunt mai multe decât ale faptelor plecării.

Adevărului i-am dat puterea de a fi încă de pe vremea când spuneai de pornirea ce va să vină după pragul anilor. Tu spuneai că totu-i doar un motiv, eu îţi spuneam că toţi cei care nu doar privesc înspre poartă, ci o şi deschid, pot face ca drumul să rămână în urma paşilor, mers, că pot să ţină drumul la poartă, pot să-l întoarcă ori pot să-i facă sens înspre înapoi. Tu spuneai că visul îl trăieşti în fiecare faptă, iar eu îţi spuneam că visul se pierde într-un alt vis, pierdut şi el, la rândul lui, în alt vis, care, tot aşa şi tot aşa, ajunge un alt vis, pierdut de cel dintâi, dacă nu se trăiesc faptele prin întâmplările clipelor, atunci când se potrivesc între ele.

Rând pe rând se adună cuvintele într-un şuvoi povestitor al vieţii. Tu plămădeşti, din vise şi cuvinte, un aluat pe care îl şi coci când la foc mare, când la foc mic, când în propriul suflet. Dar încă nu-i ştii gustul şi nu ştii dacă nu vei munci, la acelaşi aluat, a doua oară, lipsindu-i primului tocmai sarea care lasă mierea îndulcească, şi să se simtă, prin ea şi gustul florilor câmpurilor mereu privitoare la Cer. Rând pe rând povestea prezentului face loc întregului sens căutător de motivaţii, în sens firesc, mai de neînţeles în absolutul existenţialităţii primordiale, al esenţialităţii ei. Visul pune dimineţii mii de întrebări şi, seara întrebările cheamă visul de pe unde rătăceşte, să-şi dea singur răspunsuri. Deşi răspunsurile, la tot pasul îţi sar în faţă, le ocoleşti, fără a recunoaşte vreodată, îţi găseşti motive întârzierii necesarei porniri pe drumul regăsirii.

Istovitor e câteodată somnul, când visul nu vrea să stea la taclale cu gândurile care se caută de potriviri potrivnice... Cheamă-ţi înapoi vorbele să poţi să îţi urneşti paşii. Paşii fac drumul şi doar paşii te duc unde trebuie să te ducă drumul. Vorbele fug şi se arată doritoare de depărtări, dar aşa cum fug înainte fug şi înapoi. Ele sunt bobul zăbavă al rostului care pierde clipa si o caută în grămada de timp pierdut, rareori având norocul de a o găsi şi de a o mai face rodnică.

Atâtea au rămas nefăcute şi mă tot întreb de unde ai puterea să rabzi neîmplinirea. Ţi-a promis şi ai păstrat în amintire, cel puţin o viaţă, clipa în care să-ţi aminteşti că poţi să ai alături eternitatea, că poţi să baţi la poarta ei şi să păşeşti fără teamă. Dar dacă tot întârzii, ştii că întârziind, e tot mai greu să pleci... Iar poarta se va deschide greu, ruginindu-i, de aşteptare, ferecătura.

Adună-ţi timpul şi-l trăieşte

Rupe-ţi tăcerea, lasă gândului drum liber şi vorbele ţi le descătuşază... Vino spre mine, vino la mine, fără teama trecutului care bate la uşa ta, aşteptând să-i tot dai o dreptate pe care şi-a tot vrut-o, dar de care nu a avut parte, atunci când se împreuna cu tine spre a se şti prezent trăit cu forma şi fondul cunoscut, dar, totuşi, neînţeles, doar de tine şi neîntreruptele, convulsivele tale zbateri...

Adevărul, oricât ai vrea să îl ţintuieşti pe crucea aşteptării, privirii nu-i stă deloc ascuns, dacă privirea trece dincolo de pământuri şi ape, de timpuri şi vremuri, de vorbiri şi trăiri. O rază piezişă de teamă o ai, ca un fior, în fiecare cuvânt prin care dai înţelesuri pornirii grăbite înspre mine. Îţi simţi graba şi, arâtându-te din faţă, simţi dorinţa de a şti că şi tot ce cândva ai lăsat la spate, pot să văd ca, în clipa întâlnirii noastre, să nu mai fie întrebări de pus, răspunsuri de dat. Dacă ai timp să-ţi mai aminteşti că te-ai învăţat să te temi, în vremurile în care litera cuvântului era întoarsă pe toate feţele, nedândui-se crezare, acum teme-te de propria-ţi teamă şi de această căutare a drumului de venire, de întoarcere ar spune unii, ce cheltuieşte bruma de timp agonisit.

Mi-este mirarea tot mai mare, privindu-ţi vorbele, ascultându-ţi scrisul, ce adună, fără să separe, la un loc, viitor, prezent şi trecut. Îmi este de mirare, da, pentru că în toate formele, tu, cea din viitor, cauţi să te înţelegi pe cea care eşti acum, în prezent, fugărită de trecutul pe care, de voie, de nevoie, l-ai lăsat să rămână în locul amintirilor, luând cu tine doar amintirea lui. Mureai pe-atunci câte puţin, mureai cu fiecare neînţelegere ce îţi punea în spate vinovăţii de care nimeni nu se făcea vinovat, dar nevinovăţia ta, gândeau unii, trebuia răsplătită cu vorbe pline de năduf. Întoarce-ţi faţa acelor clipe şi nu te mai lăsa în voia acelor vorbe, e deja vremea să-ţi laşi porţile sufletului deschise. Dacă de spus simţi că ai, spune, dacă la fapte te îndemni, fă-le. Avem timp pentru toate, de nu-l iroseşti, aşa cum ai făcut cândva, împinsă de deznădejde, să o faci. Adună-ţi timpul şi-l trăieşte.

O dată este îndeajuns, ca să poţi depăşi hotarul compromiţător al lui altă dată, hotarul, altfel imposibil, al lui niciodată. Odată şi odată tot aceleaşi fapte s-ar face întâmplate. Toate doar de tine, de trecerea timpului tău se leagă, eu, atât timp cât trăiesc, pot nemuri, o dată şi încă o dată şi de tot atâtea ori cât cineva mă vrea nemuritor. Ştiu că, de multe ori, te uiţi, înapoi, în viaţa ta, în neuitarea dimineţilor pe care nu le-aşteptai a fi altfel decât ţi le voiai, ori ale ne-încrederii câştigată prin fapte, de cei cărora le arătasei, cu o seară înainte, încrederea de care ei se arătau speriaţi. Doar că acum ştii că toate sunt întâmplate şi de neschimbat, nu ai decât drumul de a fi, totdeauna, ceea ce eşti. Şi, îţi spun fără să îmi aplec privirea, că acum eşti ceea ce trebuie să fii. De-aceea simţi că poţi reveni şi poţi veni spre a mă găsi şi regăsi.

Niciodată, ca acum, n-a fost mai uşor să te priveşti în oglindă ştiind că văd, înainte de a-mi arăta tu, tot ceea ce este de văzut. Tu te vezi privindu-te, eu de văd văzându-te. Tu vezi ce semne ţi-au lăsat nopţile de zbucium şi clipele de plecare, eu văd ceea ce urmează să se vadă. Da, vor vede toţi, dar nu vor şti, niciodată, cum, când, şi mai ales cine, a remodelat urmele arsurilor şi degerăturilor timpului şi a creat formele care eu ştiu că vor fi văzute. Şi nimeni nu va şti, doar noi, visul în care destinele s-au regăsit într-însele, nicicum schimbate ori măsluite de gândul aşteptărilor zămislite din mereu arătatele, de cei ce văd prin alţii, căi de rostuire. Uitându-te înapoi, în viaţa ta, ştii că atunci când n-a fost uşor, au fost lupte. Iar timpul luptelor a fost timpul încrederii în tine, a puterii nemăsurate de a duce luptele câştigării războiului.

Apropie-te, adună-te şi dăruieşte visul unui vis care şi-a prins în pânze albul orizontului senin şi adierea diafană a regăsirii malurilor la care te poţi opri, pentru o clipă, pentru o viaţă, sau pentru totdeauna. Adună-ţi timpul şi-l trăieşte! Timp avem, dar nu destul de mult ca să-l risipim. E timp ce ne-a fost hărăzit acum să îl trăim, şi simţi că are în el hotărârea de a nu ceda zvonului că ni-l mai putem aduna altădată. Altădată şi-ar face de cap, ne-ar duce pe drumuri neumblate, ştiind că aşa doar prin moarte ni s-ar mai da, deşi nu-i nici asta sigur, idei de a pleca, tu al un capăt de lume, eu la un capăt de cer. Nu te speria când te trezeşti gândind la pragul primei zile şi la zorii noii vieţi... Adu-ţi aminte visul în care ţi-ai învăţat gândul să stea deoparte de vâltoarea clipei de dăruire şi să nu răstălmăcească însemnul dorinţei după tipare ale celor care n-au ştiut niciodată să privească spre stele prin ochii privirii descătuşate de oprelişti şi învăluită de fumul focurilor stinse de vrajba şoaptelor spuse doar pentru a fi auzite... E tot mai aproape clipa când, regăsindu-mă, vei şti că ai revenit... ai revenit de pe cărările căutătoare prin pustiu... Revenind vei veni să pui preţ vieţii pe care eu o trăiesc, de mult aşteptându-ţi venirea. Acum, închede ochii şi vezi-ţi visul care ţi-a adunat câteva clipe din timpul ce-l vei trăi.