Scrisoare la lumina lumânării [4]

Doar câteva lumânări mai am pentru cel câtva timp care în curând va veni, acel timp de veghe şi alegere al plecării sau întoarcerii, al mersului continuu sau al opririi în aşteptarea unei reveniri grabnice, asemenea venirii din vremea de azi, spre facerea celor nefăcute, şi altă rânduială a celor ce, asemenea celor de-acum fiind, trebuie altfel făcute. Aprind una ca să pot să îţi scriu, ştiind că timpul acela nu va fi mai lung de cât vor trebui să ardă şi să lumineze cele care vor rămâne, dar nici scurt ca să nu fie nevoie de toate cele ce vor rămâne. O aprind şi am să îţi scriu atât cât îmi va da ea destulă lumină să scriu, mă apuc să scriu pentru că am de spus pe cele care nu se pot acum spune, dar sunt mărturie pentru acel început şi sfârşit de timp, care, în orice fel ar fi, o mare trecere peste la fel de marele prag al vieţii va însemna.

Ca mărturie îţi va rămâne scrisul meu de acum, că ţi-am spus dinainte ceea ce va fi, ţi-am spus, fără să cunosc, ceea ce nu s-a cunoscut dar s-a lăsat, prin cele ce s-au schimbat fără motiv de schimbare, deşi schimbarea mulţi nu i voiau, ţi-am spus de umbrele care se învârt în juru-ţi ca titirezii, nevoindu-ţi oprirea care i-ar goni în lumea lor rece, întunecată şi necunoscută. Şi mărturie va fi că n-am cerut nimic, că scrise au fost toate să fie, să fim alături, în gând şi în fapte şi împreună să purcedem la drumul nemuririi şi al îndumnezeirii tale. Iar acel timp, cel în care prima şi ultima dată în viaţa aceasta a ta, vei alege ţinând cont nu de plânsul vinovaţilor care se voiau nevinovaţi, nu doar de viaţa de aici, care atunci într-un cuvânt al tău, rostit sau nerostit oamenilor va sta, ci de ceea ce este cu adevărat viaţă, viaţa cea de totdeauna, cea care a început prin cuvântul cel dintâi şi, nefiind decât în parte la fel cu cea de-aici, cu partea ei de trăiri şi simţiri, nu-şi are sfârşit, dar, ca şi cea de aici, îşi are urcare, până în tăria Cerurilor.

Vei alege tu şi, omeneşte, ca să fie dat şi altora să vadă, să înţeleagă, să se dezmeticească, ceea ce aici s-a întâmplat, ceea ce aici au fost fapte şi aici au fost urmări, vor fi pe talerul balanţei împotrivirii. Pe celălat va sta viaţa, viaţa ta, nu viaţa mea, viaţa mea va fi balanţa care se va înclina într-o parte sau în alta. Viaţa mea, va fi în cumpănă tocmai pentru a-ţi lăsa ceea ce eu de-atâtea ori ţi-am lăsat şi te-am rugat să ai pentru todeauna, cea pentru care eu, lângă tine şi cu tine, am luptat: libertatea de a alege. Ca să nu stai pe gânduri, ca să nu ai timp de gândire şi răzgândire, dintr-odată va veni acel timp, din bucurie în cumpănă şi apoi, prin alegerea ta, în viitor sau în vremea de apoi. Ca să nu ai timp de a asculta de spusele altora, doar noi fiind, se vor coborî mai aproape de noi Cerurile şi se vor înălţa adâncurile, tocmai pentru a fi uşoară înălţarea sau coborârea. Atunci, în acele clipe, îţi vei aminti toate vorbele spuse ţie, de la primul cuvânt de tine rostit, până la cel din urmă, de mine abia şoptit...

Atunci vei şti, şi numai tu vei şti, ceea ce, în treacăt ţi-am spus, când ţi-am spus că eu sunt dator cu toată iertarea pe care ştiu că această lume mie nu mi-o va da şi, aşa fiind, nici nu o cer, nici nu o doresc. Pentru că, înainte de toate, doar cine poate înţelege, doar cel care cu sufletu-mi vorbind îşi va avea cunoscut tot adevărul, neputând fi cuprins de cuvintele poveştii mele ori a răspunsurilor mele la întrebări lui, de va simţi din propriul suflet pornind iertarea, o va face fără întrebări şi fără cuvinte multe. Atunci vei şti, când, bucurându-mă de bucuria-ţi ce niciodată n-ai avut-o ca hotărâre, secerat, cu ochii larg deschişi voi încerca să cuprind mărimea şi înălţimea Cerurilor, că poarta Cerurilor e deschisă, pentru întoarcerea mea acasă ori, de mă vei chema, pentru întoarcerea-mi la tine. Atunci să aprinzi lumânările, pe rând, ca să nu mi se întunece privirea şi, în clipa în care alegerea o vei face, în clipa aceea de întuneric a luminii şi lumină orbitoare a întunericului, nemaivăzând puntea, să cad în gol, spre adâncurile cele hrăpăreţe, cele prea înfrigurate.

De-ai să simţi că nu îmi mai bate inima, să nu te sperii, sub apăsarea mâinii tale, doritoare de întoarcerea-mi grabnică se poate să se redea firescului, să-şi amintească ce trebuie să facă. De-ai să mă simţi răcindu-mă, să nu te sperii, îngerii, de-i vei chema tu, vor veni şi mă vor ajuta să trec de frigul sfârşitului, întorcându-mă din drum. Dar dacă ai să vezi ochii închizându-se, adună-n palma ta lacrima! Va fi ultimul semn pe care doar ţie, eu, cel care pe nimeni nemaiavând şi cel de care nimeni interesându-se, ţi-l las. Atunci poţi să stingi şi lumânarea cea din urmă, atunci poţi să laşi să fie întuneric şi să priveşti stelele. Dacă vei fi atentă, ai să vezi două stele alergând spre depărtări.

Acum, când lumânarea ce-mi luminează scrisul mi se arată fumegând, mă opresc... Am scris ce aveam de scris, spuse sunt cele nespuse, cele care se puteau spune şi cele care nu s-au putut spune. Lumânarea se va stinge şi începe drumul spre timpul acela, al alegerii şi al trecerii ori netrecerii cumpenei...

Focul de ieri, scrumul de azi

Caută înspre departe spre altcineva, chiar spre oricine, dar mai bine spre cel ce nu ai avut niciodată de ce să îl cunoşti, dacă vrei să îţi aduci aminte de mersul pe care ţi-l tot făgăduieşti, de drumul pe care-l tot cauţi, de luminile orizontului nemărginit şi de întunericul a ceea ce rămâne în urmă, trecut prin focul vieţii trăite prin propriile simţiri, zi de zi.

Rămasă în urmă e vremea căutărilor pe care le-am înţeles, şi înţelese au fost până când ai început să le baţi cap în cap cu vreascuri de trăiri şi sensuri de dorinţe, cu învăţări şi învăţături fugare, cu obiceiuri şi obişnuinţe scoase din cufărul cu vorbe date spre ţinere de minte, toate fiind acelea care, din când în când, când nu erai amorţită de amintirile nedesluşite ale trecutului, le voiai înţeles şi lăsate la o parte până ce puteai să simţi că viaţa nu se trăieşte nici pe apucate, nici pe furate, nici pe sărite, că viaţa e un azi care nu se regăseşte într-un mâine confundat cu ieri. Rămasă în urmă e vremea în care vorbelor le căutai fapte spre a nu fi vorbe aruncate în vânt şi spre a se avea, prin fapte şi prin tine, ca motiv al împlinirii întru menire şi destin.

Iar dacă vrei să vorbim deschis, încearcă să te adui, la un loc, cea care erai, cea care ai fost, cea care eşti... Adună-ţi şi ideile, şi gândurile, şi vorbele, şi faptele... Eu nu vin să judec, nu vin să aduc argumente, eu sunt doar martor... Nu martorul judecăţii, nu-i cinstit, faţă de mine în primul rând, să-ţi arăt eu un drum, să spun eu ce văd că e rău şi ce văd că e bine. Numai tu, tu, parte din întregul care toţi suntem, căci în toţi o parte din întreg este, mai mult ori mai puţin, după cum punem sau nu punem frâu sufletului, poate să-şi găsească acel adevăr, parte din adevărul întregului, şi nu un adevăr care n-are nimic de-a face cu „totdeauna” şi nici cu „pentru mai toţi”. Adunându-le pe toate, haide, vezi tu, care sunt cele adevărate, nu lăsa pe niciuna deoparte. Martor sunt tocmai pentru a-ţi spune că toate sunt ale tale, că, deşi s-au bătut cap în cap, după cum simţeai că bate vântul, le-ai fost, întru totul, apărătoare şi, de nu ţi-au mai părut bune, doritoare de uitare.

S-au întâmplat multe, spunem toţi când nu mai avem în ce, unde, şi cum să ne mai ascundem şi apărăm de noi înşine. Şi tot pentru asta, oricui găsim o vinovăţie care, dacă nu e destul de mare, măcar ştim că o putem lua drept punct de sprijin al paşilor noştri. Şi pentru noi păstrăm toate atu-urile, ba chiar aşii pe mânecă, pentru a ne încorona ca regi, ori împăraţi, după cum ni se pare a fi mai bine, ai adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iubirii... Nici nu mai contează că aşii au aceeaşi culoare şi sunt de câteva ori mai mulţi decât necesari şi fireşti, nici că vede oricine aerul de trişori ai propriei realităţi... Doar aerul de nevinovăţie contează, doar culoarea dimprejuru-ne e importantă, ca să se dea, de departe, drept aură. Chiar dacă e fum, chiar dacă mai are şi miros, chiar dacă doar scânteile dau lumină...

Trecutului ne-am avut, şi eu, şi tu, ca datornici, fiindu-ne nouă datori cu toate cele ce ne-au fost fapte şi urmări. Azi, ceea ce suntem, suntem ca un tot a toate, cu sau fără alte datorii, în sensul adevărurilor de demult, ori ale celor pe care, acum trăind, le avem de partea noastră ori împotrivă-ne. Şi-n lumina lor am văzut, şi doar de asta pot eu să vorbesc fără să iau la bani mărunţi esenţialităţile trăirilor, cum te-ai pus să faci, din reguli, când ciocan, când nicovală, când săbii cu tăiş lucitor, dornic de a se arăta de folosinţă spre a forţa mersul paşilor mei pe drumuri înstrăinării de principii şi valori care şi-au arătat, în anii trăiţi, măcar omeneşte mai mulţi decât ai tăi, roadele ce azi, ştii bine, sunt deja rude bune cu eternitatea...

Iartă dacă încă nu te-ai hotărât pe care drum vrei să mergi. Iartă, iartă cu adevărat, nu lua uitarea ca pe o iertare pe care, din mărinimie, tu spui că o dai celor care nu ţi-au fost decât neiertători. Pe tine iartă-te, asta ţi-o spun eu, dacă vrei să vezi cine, într-adevăr, ţi-a greşit, greşind faţă de viaţă, ca să ştii dacă iertarea pe care nu ştii să o dai, e de fapt iertarea pe care o cauţi, însă de primit nu o primeşti, fiind sigură că nu ai de ce să fii iertată, fiind prea sigură de calea cea bună pe care eşti tu, calea pe care alţii chiar nu se gândesc să meargă. Iartă, încearcă să vrei, doar aşa vei şti dacă poţi mai mult şi cât de mult poţi.

Nu îţi mai aminteşti multe, de mine şi despre mine tot mai puţine, spun cei cărora le vorbeşti. Dar ţi-au spus, oare, cei cărora le dai credit chiar viaţa ta, că se vede uşor, nici nu-ţi închipui cât de uşor, că te joci de-a uitarea ca să-ţi ascunzi trecutul care, şi cât era una cu viaţa ta, doar cuvinte auzite îţi lăsa să ai, când doar cuvintele altora le puteai rosti, aceeaşi fiind cei ce te sărăceau de propria-ţi putere de a fi, tu, însăţi tu?

Au rămas cele încă nespuse, nespuse. Eu am timp să le spun, şi le voi spune... Doar tu să mai ai timp, că să poţi să faci să-ncapă în bagajul tău şi alte păreri, ca să ştii nu doar cum crezi că eşti văzută ci cum ai fost şi cum eşti, de alţii văzută. Cei ce nu îţi spun nimic, crezi tu că-ţi sunt adevăraţi prieteni?

Bătăi de ceas înzidit

Iarăşi, acum, dintr-o pornire venită din umbra trecutului pe care l-ai crezut ars de la primul pas pe care l-ai făcut alături de drumul căruia i te-ai dăruit dintr-o pornire şi l-ai părăsit mânată de năluciri aduse, cu patimă, la schimb cu tine, cea care abia acum începe să se arate a nu fi decât amintirea a ceea ce ai fost, mi se abate un gând înspre tine, ca să îţi aduc aminte că ar fi timpul să te uiţi mai des la ceas, la ceasul pe care doar tu ţi-l vezi, doar tu ţi-l auzi. Că-l aud şi eu ştii, ştii că nimic din ceea ce ţi se va întâmpla nu-mi este necunoscut, chiar dacă acei scornitori de năluciri m-au trimis acolo unde credeau ei că eu pot orbi înainte ca lumina să le taie, de sub picioare, podul de ceară pe care, în cele mai întunecate nopţi, la început, şi apoi în deplinul întuneric al locului în care-şi lenevesc viaţa, trec să-şi afle împreunarea cu cei cărora le-au dat, pe un totdeauna atât de lung că nu se vor mai întoarce în curând, ceea ce nu aveau dreptul să dea, ceea ce erau ei, înainte de a se şti că vor fi.

Obiceiul meu, cel pe care l-ai ştiut dintotdeauna, de dinainte de a-mi lăsa privirii privirea ta ce ştia că trebuie să privească, fără să-şi caute motiv de a se ascunde, obiceiul de a nu călca în picioare cenuşa şi rămăşiţele, împrăştiate de vânt, ale detaliilor, mi-au adus aminte că timpul zboară şi zboară, risipindu-se în auzul celor ce, voind, dar mai ales fără voinţă de a căuta, vaietul prelung al focului, al focului ţinut să nu răbufnească, zi şi noapte, cu vorbele ce s-au bătut, tăinuit, în cuie, cu priviri minţite de chiar gândul ce nu le dă voie să fie ceea ce se vede la întoarcerea capului şi cu fapte care se vor în stare să adoarmă şi pe cei care dorm doar când apele pâraielor de munte le spune că se aşteaptă unele pe altele spre a trece mai uşor peste pietrele ce abia aşteaptă să le vadă trecute. Şi chiar aşa, ţinut în ascunzătoare, fumul s-a arătat şi mirosul lui pe mulţi i-a făcut să se depărteze, ştiindu-i izul ori doar intuindu-i motivul pentru care de atâta timp dă de ştire că focul tot va urca până în tăria cerului.

Nu prea te mai văd deloc trăind timpul, văd timpul cum se trăieşte singur, pe tine doar trecându-te, aşteptând să vezi ce se mai poate întâmpla, aşteptând să dai piept cu adevărul, fără să te mai încrezi în ceea ce, amestecat cu otravă, ţi s-a dat ca adevăr, acelui adevăr căruia te-ai dat jertfă, atunci când ţi se arătau umbrele ca trăind împrejuru-ţi şi umbrele oamenilor le confundai, căutându-mi asemănare fără a mă regăsi în altcineva, fără a mă găsi pe mine altcineva. Acelui adevăr, care a fost pus să te fugărească, şi căruia i s-a dat puterea urii şi a blestemului pe care tu-l rupsesei, împotriva celor care te împingeau de la spate să-l slujeşti, n-ai mai putut să-i întorci spatele atâţia ani, lăsându-te legată vieţi peste vieţi de faptele pe care nici măcar iertarea-mi, ori dorinţa-mi de a te lăsa liberă, nu le va putea împinge înapoi, spre a fi totul ca înainte de rostirea-ţi cuvintelor care au lăsat legământul să se lase Cerurilor ştiut.

E timpul, nu mai pot decât să spun că e timpul ca ceea ce ai spus, despre tine, să se adeverească, să se împlinească, aşa cum ceea ce despre mine ai spus, s-a împlinit. E timpul, de-aceea ceasul bate zvâcnind, spre a ieşi din peretele în care s-a închis spre a nu fi decât de tine ştiut, atât de tare, ca şi inima ta care-şi caută ieşirea în libertatea pe care i-ai furat-o prin nepăsarea ta şi prin delăsarea în ascultare a celor ce aveau toate motivele să mă facă pe mine să tac. Şi, deşi te-ai forţat să crezi, şi te-ai încăpăţânat să spui şi altora că nu n-ai zis nimic din cele pe care în gura mare le-ai zis, chiar pe malul abisului tăcerii, prin faptele spuse de tine, mi-a fost împins drumul care se aştepta că îmi vei da brânci în golul fără de ecou. Ai încercat, ştim amândoi asta, doar că te-ai oprit văzând puterea fulgerelor care luminau tălpile-ţi înnoroite...

Lupta-i pe final, şi-a fost o luptă grea. Nimeni nu a câştigat, aşa cum este să se vadă omeneşte a fi câştigul. Şi dacă nimeni nu a câştigat, nici cei ce-au pornit-o, nici cei care au trebuit să stea cu pieptul gol împotriva pietrelor, nu au pierdut mai mult decât ai pierdut tu. De-atunci până câteva zile de-acum încolo, este tot ce ţi-a mai rămas din agoniseala vieţilor pe care le-am dus, niciodată ca acum, împreună. Ştiau finalul, nici acum nu-mi este clar ce rost a avut toată lupta în care ai fost când de o parte, la-nceput, când de cealaltă, mai apoi. Ştiai finalul, nu ştiu cum de nu te-ai vrut măcar neînvinsă dacă nu şi învingătoare?

Au rămas doar clipe să se treacă şi trecerea lor să tragă după ele orele, cele care, fără să fie luate în seamă, oricum, trag viaţa după ele. Se va face şi pentru tine dimineaţa devreme şi te vei trezi buimăcită de lumina albă a zorilor. Pe aici puţini or să o vadă şi pentru că nu vor putea să vadă, nici zidul spart de cel din urmă zvâcnet al ceasului, ce-şi va confunda secunda cu minutul şi minutul cu ora, nici urcarea-ţi spre mai înalt decât înaltul tuturor. Şi abia când toţi vor roi spre roboteala fiecărei zile, se va aprinde focul şi fumul gros va da veste că apele încep să-şi spele vadul de noroi... Apoi alţii te vor urma.

Acum, altfel, tu...

La margine de Ceruri ai găsit norii, de fiecare dată, de oricâte ori ţi-ai ridicat privirea spre înaltul de care ştiai că poţi să sprijini puntea peste marginile lumilor, ca să poţi să te rupi de un gând al faptelor care aveau mereu o vorbă de spus trecutului şi să-ţi faci de lucru doar cu drumul ce-l ai de străbătut, pentru ca mâine să se sprijine pe el însuşi, nici pe ieri, nici pe alaltăieri, iar de va fi nevoie, nici pe azi.

Ar fi multe de spus, multe ar fi de zis celor ce se opintesc să te ţină în loc, voindu-şi orizont ţintuit în dorinţe pe care nici de le-ar avea trăite nu şi-ar putea da înţeles motivelor pentru care cred acum că doar oprindu-ţi zborul, pentru a te coborî în acelaşi mers de-a buşilea pe care îl au ei în tot ceea ce fac, privirile lor ar putea să cuprindă măcar o rază de lumină din toată lumina de care, cu nesaţ, au vrut-o, o vor şi vor tot vrea să o ia de la tine spre a o arunca în pustiul nemărginit.

Unii ştiu, alţii doar au auzit, că dimineţile încep chiar mai înainte de a se contura frunza, mângâiată în căutarea ei spre lumină de adierea vântului care, înainte ca oamenii să-şi facă nerespirabil aerul, îl curăţă şi-l înnobilează cu prospeţimea avântului de care doar păsările ce zboară înspre cerul înalt pot să vorbească, atunci când dau piept cu praful şi pulberea lumii care, şi când nu se ridică asemenea norilor, tot le îngreunează aripile, smulgându-le din aripi puful ce le lasă plutirii de care au nevoie spre a găsi momentul cel mai potrivit spre a-şi atinge depărtarea de care nu se pot, pentru nimic şi pentru nimeni, lipsi.

Rost cuvintelor dă tu, acum când ştii că, la fel ca tine, şi eu pri-vesc. Zborului tău nu are rost să-i laşi umbra trecutului. Acum, când nu doar gândul ci, pentru câţiva ani, şi nu puţini, şi eu cu tine sunt, în mâinile tale ia totul. Nu-i nevoie nici să alergi, nici să te mai ascunzi de ceva... Cerul îţi va fi senin. Şi, de e nevoie, din puterea mea de a spune „nu” când e nevoie de „nu”, de a spune „da”, când „da” trebuie spus, da, fără să te mai întrebi nici de ce spui „nu”, nici de ce spui „da”... Spune, fără teamă ceea ce ai de spus.

Au plouat destul norii ploile pentru care au umbrit seninul cerului. Chiar şi lacrimile s-au dedat, până acum la obiceiul ploilor. Azi, din afara totul e la fel, în tine e altfel, acum, totul ...

Doar o clipă până-n viitor

La urma-urmelor, cine poate spune cât de mare este diferenţa între greu şi uşor, între mare şi mic, între posibil şi imposibil? Pasul cel mare ştie că trece pragul, sau pasul cel mic e mai sigur pe el şi nu se lasă de nimeni convins că ceea ce a fost este la fel cu ceea ce va fi şi, mărunţind depărtarea, tot mai repede ajunge unde are de ajuns? Şi până la urmă cine poartă pe umeri importanţa timpului: anul, ziua, ori clipa, cea căreis nimeni nu s-a învrednicit să-i găsească, pentru toţi, o măsură potrivită, cea care taie craca de sub picioare lui „a fost”, cel care e în stare să se pună de-a curmezişul drumurilor, doar când ştie că „va fi”, îl pune în umbră şi „este” îl arată cu degetul ca nemaiavând rost?

Acum, cine crezi că îşi mai bate capul cu întrebările care, dacă ar avea răspunsuri, ar da bătaie de cap celor care scriu şi rescriu istorii şi celor care, pentru a fi unora bine, pun sfinţenia lângă nesfinţenie şi adevărul lângă minciună? Lor nu le suntem, noi, eu, tu, alţii, deloc pe plac, suntem cei care punem întrebări şi le mai şi dăm exemplul faptelor care definesc o realitate a răspunsurilor...

Unde-a dispărut necunoscutul ce până ieri era realitate dintre noi? Când, cine l-a aruncat şi l-a şi topit în creuzetul trecutului, alături de teama de clipa care preface pe ieri în continuul azi al zilei de mâine? Cine altcineva decât noi, în clipa în care am rupt tăcerea faptelor, care nu avea loc de vorbe, atât timp cât au stat faptele pe gânduri?

Repede, da, repede, foarte repede, la doar o zi depărtare a stat fapta de hotărâre şi la mai puţin de o privire s-a arătat stând să se pornească timpul altei vieţi, aşteptând doar clipa în care să nu se mai vadă, de departe privind, umbre, ci doar o lumină urcătoare pe scara care este pierdere privirii dincolo de nori şi încă se vede acolo unde razelor soarelui doar câte un călător grăbit, venit din lumea haosului şi pornit tot înspre ea, le mai fură câte zâmbet fugar, din când în când.

Alfel nu putea să fie ceea ce e văzut acum ca a fost, altfel nu se putea sfârşi ceva ce se voia nesfârşit. Şi, dacă stai să te gândeşti, era cumva firesc să se încreadă în tot acel infinit trecut, nici nu-şi închipuia că doar o clipă va fi de ajuns să-l facă să-şi lase privirile pierdute în gol, spre viitor, murind...