Scrisoare la lumina lumânării [4]

Doar câteva lumânări mai am pentru cel câtva timp care în curând va veni, acel timp de veghe şi alegere al plecării sau întoarcerii, al mersului continuu sau al opririi în aşteptarea unei reveniri grabnice, asemenea venirii din vremea de azi, spre facerea celor nefăcute, şi altă rânduială a celor ce, asemenea celor de-acum fiind, trebuie altfel făcute. Aprind una ca să pot să îţi scriu, ştiind că timpul acela nu va fi mai lung de cât vor trebui să ardă şi să lumineze cele care vor rămâne, dar nici scurt ca să nu fie nevoie de toate cele ce vor rămâne. O aprind şi am să îţi scriu atât cât îmi va da ea destulă lumină să scriu, mă apuc să scriu pentru că am de spus pe cele care nu se pot acum spune, dar sunt mărturie pentru acel început şi sfârşit de timp, care, în orice fel ar fi, o mare trecere peste la fel de marele prag al vieţii va însemna.

Ca mărturie îţi va rămâne scrisul meu de acum, că ţi-am spus dinainte ceea ce va fi, ţi-am spus, fără să cunosc, ceea ce nu s-a cunoscut dar s-a lăsat, prin cele ce s-au schimbat fără motiv de schimbare, deşi schimbarea mulţi nu i voiau, ţi-am spus de umbrele care se învârt în juru-ţi ca titirezii, nevoindu-ţi oprirea care i-ar goni în lumea lor rece, întunecată şi necunoscută. Şi mărturie va fi că n-am cerut nimic, că scrise au fost toate să fie, să fim alături, în gând şi în fapte şi împreună să purcedem la drumul nemuririi şi al îndumnezeirii tale. Iar acel timp, cel în care prima şi ultima dată în viaţa aceasta a ta, vei alege ţinând cont nu de plânsul vinovaţilor care se voiau nevinovaţi, nu doar de viaţa de aici, care atunci într-un cuvânt al tău, rostit sau nerostit oamenilor va sta, ci de ceea ce este cu adevărat viaţă, viaţa cea de totdeauna, cea care a început prin cuvântul cel dintâi şi, nefiind decât în parte la fel cu cea de-aici, cu partea ei de trăiri şi simţiri, nu-şi are sfârşit, dar, ca şi cea de aici, îşi are urcare, până în tăria Cerurilor.

Vei alege tu şi, omeneşte, ca să fie dat şi altora să vadă, să înţeleagă, să se dezmeticească, ceea ce aici s-a întâmplat, ceea ce aici au fost fapte şi aici au fost urmări, vor fi pe talerul balanţei împotrivirii. Pe celălat va sta viaţa, viaţa ta, nu viaţa mea, viaţa mea va fi balanţa care se va înclina într-o parte sau în alta. Viaţa mea, va fi în cumpănă tocmai pentru a-ţi lăsa ceea ce eu de-atâtea ori ţi-am lăsat şi te-am rugat să ai pentru todeauna, cea pentru care eu, lângă tine şi cu tine, am luptat: libertatea de a alege. Ca să nu stai pe gânduri, ca să nu ai timp de gândire şi răzgândire, dintr-odată va veni acel timp, din bucurie în cumpănă şi apoi, prin alegerea ta, în viitor sau în vremea de apoi. Ca să nu ai timp de a asculta de spusele altora, doar noi fiind, se vor coborî mai aproape de noi Cerurile şi se vor înălţa adâncurile, tocmai pentru a fi uşoară înălţarea sau coborârea. Atunci, în acele clipe, îţi vei aminti toate vorbele spuse ţie, de la primul cuvânt de tine rostit, până la cel din urmă, de mine abia şoptit...

Atunci vei şti, şi numai tu vei şti, ceea ce, în treacăt ţi-am spus, când ţi-am spus că eu sunt dator cu toată iertarea pe care ştiu că această lume mie nu mi-o va da şi, aşa fiind, nici nu o cer, nici nu o doresc. Pentru că, înainte de toate, doar cine poate înţelege, doar cel care cu sufletu-mi vorbind îşi va avea cunoscut tot adevărul, neputând fi cuprins de cuvintele poveştii mele ori a răspunsurilor mele la întrebări lui, de va simţi din propriul suflet pornind iertarea, o va face fără întrebări şi fără cuvinte multe. Atunci vei şti, când, bucurându-mă de bucuria-ţi ce niciodată n-ai avut-o ca hotărâre, secerat, cu ochii larg deschişi voi încerca să cuprind mărimea şi înălţimea Cerurilor, că poarta Cerurilor e deschisă, pentru întoarcerea mea acasă ori, de mă vei chema, pentru întoarcerea-mi la tine. Atunci să aprinzi lumânările, pe rând, ca să nu mi se întunece privirea şi, în clipa în care alegerea o vei face, în clipa aceea de întuneric a luminii şi lumină orbitoare a întunericului, nemaivăzând puntea, să cad în gol, spre adâncurile cele hrăpăreţe, cele prea înfrigurate.

De-ai să simţi că nu îmi mai bate inima, să nu te sperii, sub apăsarea mâinii tale, doritoare de întoarcerea-mi grabnică se poate să se redea firescului, să-şi amintească ce trebuie să facă. De-ai să mă simţi răcindu-mă, să nu te sperii, îngerii, de-i vei chema tu, vor veni şi mă vor ajuta să trec de frigul sfârşitului, întorcându-mă din drum. Dar dacă ai să vezi ochii închizându-se, adună-n palma ta lacrima! Va fi ultimul semn pe care doar ţie, eu, cel care pe nimeni nemaiavând şi cel de care nimeni interesându-se, ţi-l las. Atunci poţi să stingi şi lumânarea cea din urmă, atunci poţi să laşi să fie întuneric şi să priveşti stelele. Dacă vei fi atentă, ai să vezi două stele alergând spre depărtări.

Acum, când lumânarea ce-mi luminează scrisul mi se arată fumegând, mă opresc... Am scris ce aveam de scris, spuse sunt cele nespuse, cele care se puteau spune şi cele care nu s-au putut spune. Lumânarea se va stinge şi începe drumul spre timpul acela, al alegerii şi al trecerii ori netrecerii cumpenei...

Focul de ieri, scrumul de azi

Caută înspre departe spre altcineva, chiar spre oricine, dar mai bine spre cel ce nu ai avut niciodată de ce să îl cunoşti, dacă vrei să îţi aduci aminte de mersul pe care ţi-l tot făgăduieşti, de drumul pe care-l tot cauţi, de luminile orizontului nemărginit şi de întunericul a ceea ce rămâne în urmă, trecut prin focul vieţii trăite prin propriile simţiri, zi de zi.

Rămasă în urmă e vremea căutărilor pe care le-am înţeles, şi înţelese au fost până când ai început să le baţi cap în cap cu vreascuri de trăiri şi sensuri de dorinţe, cu învăţări şi învăţături fugare, cu obiceiuri şi obişnuinţe scoase din cufărul cu vorbe date spre ţinere de minte, toate fiind acelea care, din când în când, când nu erai amorţită de amintirile nedesluşite ale trecutului, le voiai înţeles şi lăsate la o parte până ce puteai să simţi că viaţa nu se trăieşte nici pe apucate, nici pe furate, nici pe sărite, că viaţa e un azi care nu se regăseşte într-un mâine confundat cu ieri. Rămasă în urmă e vremea în care vorbelor le căutai fapte spre a nu fi vorbe aruncate în vânt şi spre a se avea, prin fapte şi prin tine, ca motiv al împlinirii întru menire şi destin.

Iar dacă vrei să vorbim deschis, încearcă să te adui, la un loc, cea care erai, cea care ai fost, cea care eşti... Adună-ţi şi ideile, şi gândurile, şi vorbele, şi faptele... Eu nu vin să judec, nu vin să aduc argumente, eu sunt doar martor... Nu martorul judecăţii, nu-i cinstit, faţă de mine în primul rând, să-ţi arăt eu un drum, să spun eu ce văd că e rău şi ce văd că e bine. Numai tu, tu, parte din întregul care toţi suntem, căci în toţi o parte din întreg este, mai mult ori mai puţin, după cum punem sau nu punem frâu sufletului, poate să-şi găsească acel adevăr, parte din adevărul întregului, şi nu un adevăr care n-are nimic de-a face cu „totdeauna” şi nici cu „pentru mai toţi”. Adunându-le pe toate, haide, vezi tu, care sunt cele adevărate, nu lăsa pe niciuna deoparte. Martor sunt tocmai pentru a-ţi spune că toate sunt ale tale, că, deşi s-au bătut cap în cap, după cum simţeai că bate vântul, le-ai fost, întru totul, apărătoare şi, de nu ţi-au mai părut bune, doritoare de uitare.

S-au întâmplat multe, spunem toţi când nu mai avem în ce, unde, şi cum să ne mai ascundem şi apărăm de noi înşine. Şi tot pentru asta, oricui găsim o vinovăţie care, dacă nu e destul de mare, măcar ştim că o putem lua drept punct de sprijin al paşilor noştri. Şi pentru noi păstrăm toate atu-urile, ba chiar aşii pe mânecă, pentru a ne încorona ca regi, ori împăraţi, după cum ni se pare a fi mai bine, ai adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iubirii... Nici nu mai contează că aşii au aceeaşi culoare şi sunt de câteva ori mai mulţi decât necesari şi fireşti, nici că vede oricine aerul de trişori ai propriei realităţi... Doar aerul de nevinovăţie contează, doar culoarea dimprejuru-ne e importantă, ca să se dea, de departe, drept aură. Chiar dacă e fum, chiar dacă mai are şi miros, chiar dacă doar scânteile dau lumină...

Trecutului ne-am avut, şi eu, şi tu, ca datornici, fiindu-ne nouă datori cu toate cele ce ne-au fost fapte şi urmări. Azi, ceea ce suntem, suntem ca un tot a toate, cu sau fără alte datorii, în sensul adevărurilor de demult, ori ale celor pe care, acum trăind, le avem de partea noastră ori împotrivă-ne. Şi-n lumina lor am văzut, şi doar de asta pot eu să vorbesc fără să iau la bani mărunţi esenţialităţile trăirilor, cum te-ai pus să faci, din reguli, când ciocan, când nicovală, când săbii cu tăiş lucitor, dornic de a se arăta de folosinţă spre a forţa mersul paşilor mei pe drumuri înstrăinării de principii şi valori care şi-au arătat, în anii trăiţi, măcar omeneşte mai mulţi decât ai tăi, roadele ce azi, ştii bine, sunt deja rude bune cu eternitatea...

Iartă dacă încă nu te-ai hotărât pe care drum vrei să mergi. Iartă, iartă cu adevărat, nu lua uitarea ca pe o iertare pe care, din mărinimie, tu spui că o dai celor care nu ţi-au fost decât neiertători. Pe tine iartă-te, asta ţi-o spun eu, dacă vrei să vezi cine, într-adevăr, ţi-a greşit, greşind faţă de viaţă, ca să ştii dacă iertarea pe care nu ştii să o dai, e de fapt iertarea pe care o cauţi, însă de primit nu o primeşti, fiind sigură că nu ai de ce să fii iertată, fiind prea sigură de calea cea bună pe care eşti tu, calea pe care alţii chiar nu se gândesc să meargă. Iartă, încearcă să vrei, doar aşa vei şti dacă poţi mai mult şi cât de mult poţi.

Nu îţi mai aminteşti multe, de mine şi despre mine tot mai puţine, spun cei cărora le vorbeşti. Dar ţi-au spus, oare, cei cărora le dai credit chiar viaţa ta, că se vede uşor, nici nu-ţi închipui cât de uşor, că te joci de-a uitarea ca să-ţi ascunzi trecutul care, şi cât era una cu viaţa ta, doar cuvinte auzite îţi lăsa să ai, când doar cuvintele altora le puteai rosti, aceeaşi fiind cei ce te sărăceau de propria-ţi putere de a fi, tu, însăţi tu?

Au rămas cele încă nespuse, nespuse. Eu am timp să le spun, şi le voi spune... Doar tu să mai ai timp, că să poţi să faci să-ncapă în bagajul tău şi alte păreri, ca să ştii nu doar cum crezi că eşti văzută ci cum ai fost şi cum eşti, de alţii văzută. Cei ce nu îţi spun nimic, crezi tu că-ţi sunt adevăraţi prieteni?

Bătăi de ceas înzidit

Iarăşi, acum, dintr-o pornire venită din umbra trecutului pe care l-ai crezut ars de la primul pas pe care l-ai făcut alături de drumul căruia i te-ai dăruit dintr-o pornire şi l-ai părăsit mânată de năluciri aduse, cu patimă, la schimb cu tine, cea care abia acum începe să se arate a nu fi decât amintirea a ceea ce ai fost, mi se abate un gând înspre tine, ca să îţi aduc aminte că ar fi timpul să te uiţi mai des la ceas, la ceasul pe care doar tu ţi-l vezi, doar tu ţi-l auzi. Că-l aud şi eu ştii, ştii că nimic din ceea ce ţi se va întâmpla nu-mi este necunoscut, chiar dacă acei scornitori de năluciri m-au trimis acolo unde credeau ei că eu pot orbi înainte ca lumina să le taie, de sub picioare, podul de ceară pe care, în cele mai întunecate nopţi, la început, şi apoi în deplinul întuneric al locului în care-şi lenevesc viaţa, trec să-şi afle împreunarea cu cei cărora le-au dat, pe un totdeauna atât de lung că nu se vor mai întoarce în curând, ceea ce nu aveau dreptul să dea, ceea ce erau ei, înainte de a se şti că vor fi.

Obiceiul meu, cel pe care l-ai ştiut dintotdeauna, de dinainte de a-mi lăsa privirii privirea ta ce ştia că trebuie să privească, fără să-şi caute motiv de a se ascunde, obiceiul de a nu călca în picioare cenuşa şi rămăşiţele, împrăştiate de vânt, ale detaliilor, mi-au adus aminte că timpul zboară şi zboară, risipindu-se în auzul celor ce, voind, dar mai ales fără voinţă de a căuta, vaietul prelung al focului, al focului ţinut să nu răbufnească, zi şi noapte, cu vorbele ce s-au bătut, tăinuit, în cuie, cu priviri minţite de chiar gândul ce nu le dă voie să fie ceea ce se vede la întoarcerea capului şi cu fapte care se vor în stare să adoarmă şi pe cei care dorm doar când apele pâraielor de munte le spune că se aşteaptă unele pe altele spre a trece mai uşor peste pietrele ce abia aşteaptă să le vadă trecute. Şi chiar aşa, ţinut în ascunzătoare, fumul s-a arătat şi mirosul lui pe mulţi i-a făcut să se depărteze, ştiindu-i izul ori doar intuindu-i motivul pentru care de atâta timp dă de ştire că focul tot va urca până în tăria cerului.

Nu prea te mai văd deloc trăind timpul, văd timpul cum se trăieşte singur, pe tine doar trecându-te, aşteptând să vezi ce se mai poate întâmpla, aşteptând să dai piept cu adevărul, fără să te mai încrezi în ceea ce, amestecat cu otravă, ţi s-a dat ca adevăr, acelui adevăr căruia te-ai dat jertfă, atunci când ţi se arătau umbrele ca trăind împrejuru-ţi şi umbrele oamenilor le confundai, căutându-mi asemănare fără a mă regăsi în altcineva, fără a mă găsi pe mine altcineva. Acelui adevăr, care a fost pus să te fugărească, şi căruia i s-a dat puterea urii şi a blestemului pe care tu-l rupsesei, împotriva celor care te împingeau de la spate să-l slujeşti, n-ai mai putut să-i întorci spatele atâţia ani, lăsându-te legată vieţi peste vieţi de faptele pe care nici măcar iertarea-mi, ori dorinţa-mi de a te lăsa liberă, nu le va putea împinge înapoi, spre a fi totul ca înainte de rostirea-ţi cuvintelor care au lăsat legământul să se lase Cerurilor ştiut.

E timpul, nu mai pot decât să spun că e timpul ca ceea ce ai spus, despre tine, să se adeverească, să se împlinească, aşa cum ceea ce despre mine ai spus, s-a împlinit. E timpul, de-aceea ceasul bate zvâcnind, spre a ieşi din peretele în care s-a închis spre a nu fi decât de tine ştiut, atât de tare, ca şi inima ta care-şi caută ieşirea în libertatea pe care i-ai furat-o prin nepăsarea ta şi prin delăsarea în ascultare a celor ce aveau toate motivele să mă facă pe mine să tac. Şi, deşi te-ai forţat să crezi, şi te-ai încăpăţânat să spui şi altora că nu n-ai zis nimic din cele pe care în gura mare le-ai zis, chiar pe malul abisului tăcerii, prin faptele spuse de tine, mi-a fost împins drumul care se aştepta că îmi vei da brânci în golul fără de ecou. Ai încercat, ştim amândoi asta, doar că te-ai oprit văzând puterea fulgerelor care luminau tălpile-ţi înnoroite...

Lupta-i pe final, şi-a fost o luptă grea. Nimeni nu a câştigat, aşa cum este să se vadă omeneşte a fi câştigul. Şi dacă nimeni nu a câştigat, nici cei ce-au pornit-o, nici cei care au trebuit să stea cu pieptul gol împotriva pietrelor, nu au pierdut mai mult decât ai pierdut tu. De-atunci până câteva zile de-acum încolo, este tot ce ţi-a mai rămas din agoniseala vieţilor pe care le-am dus, niciodată ca acum, împreună. Ştiau finalul, nici acum nu-mi este clar ce rost a avut toată lupta în care ai fost când de o parte, la-nceput, când de cealaltă, mai apoi. Ştiai finalul, nu ştiu cum de nu te-ai vrut măcar neînvinsă dacă nu şi învingătoare?

Au rămas doar clipe să se treacă şi trecerea lor să tragă după ele orele, cele care, fără să fie luate în seamă, oricum, trag viaţa după ele. Se va face şi pentru tine dimineaţa devreme şi te vei trezi buimăcită de lumina albă a zorilor. Pe aici puţini or să o vadă şi pentru că nu vor putea să vadă, nici zidul spart de cel din urmă zvâcnet al ceasului, ce-şi va confunda secunda cu minutul şi minutul cu ora, nici urcarea-ţi spre mai înalt decât înaltul tuturor. Şi abia când toţi vor roi spre roboteala fiecărei zile, se va aprinde focul şi fumul gros va da veste că apele încep să-şi spele vadul de noroi... Apoi alţii te vor urma.

Acum, altfel, tu...

La margine de Ceruri ai găsit norii, de fiecare dată, de oricâte ori ţi-ai ridicat privirea spre înaltul de care ştiai că poţi să sprijini puntea peste marginile lumilor, ca să poţi să te rupi de un gând al faptelor care aveau mereu o vorbă de spus trecutului şi să-ţi faci de lucru doar cu drumul ce-l ai de străbătut, pentru ca mâine să se sprijine pe el însuşi, nici pe ieri, nici pe alaltăieri, iar de va fi nevoie, nici pe azi.

Ar fi multe de spus, multe ar fi de zis celor ce se opintesc să te ţină în loc, voindu-şi orizont ţintuit în dorinţe pe care nici de le-ar avea trăite nu şi-ar putea da înţeles motivelor pentru care cred acum că doar oprindu-ţi zborul, pentru a te coborî în acelaşi mers de-a buşilea pe care îl au ei în tot ceea ce fac, privirile lor ar putea să cuprindă măcar o rază de lumină din toată lumina de care, cu nesaţ, au vrut-o, o vor şi vor tot vrea să o ia de la tine spre a o arunca în pustiul nemărginit.

Unii ştiu, alţii doar au auzit, că dimineţile încep chiar mai înainte de a se contura frunza, mângâiată în căutarea ei spre lumină de adierea vântului care, înainte ca oamenii să-şi facă nerespirabil aerul, îl curăţă şi-l înnobilează cu prospeţimea avântului de care doar păsările ce zboară înspre cerul înalt pot să vorbească, atunci când dau piept cu praful şi pulberea lumii care, şi când nu se ridică asemenea norilor, tot le îngreunează aripile, smulgându-le din aripi puful ce le lasă plutirii de care au nevoie spre a găsi momentul cel mai potrivit spre a-şi atinge depărtarea de care nu se pot, pentru nimic şi pentru nimeni, lipsi.

Rost cuvintelor dă tu, acum când ştii că, la fel ca tine, şi eu pri-vesc. Zborului tău nu are rost să-i laşi umbra trecutului. Acum, când nu doar gândul ci, pentru câţiva ani, şi nu puţini, şi eu cu tine sunt, în mâinile tale ia totul. Nu-i nevoie nici să alergi, nici să te mai ascunzi de ceva... Cerul îţi va fi senin. Şi, de e nevoie, din puterea mea de a spune „nu” când e nevoie de „nu”, de a spune „da”, când „da” trebuie spus, da, fără să te mai întrebi nici de ce spui „nu”, nici de ce spui „da”... Spune, fără teamă ceea ce ai de spus.

Au plouat destul norii ploile pentru care au umbrit seninul cerului. Chiar şi lacrimile s-au dedat, până acum la obiceiul ploilor. Azi, din afara totul e la fel, în tine e altfel, acum, totul ...

Doar o clipă până-n viitor

La urma-urmelor, cine poate spune cât de mare este diferenţa între greu şi uşor, între mare şi mic, între posibil şi imposibil? Pasul cel mare ştie că trece pragul, sau pasul cel mic e mai sigur pe el şi nu se lasă de nimeni convins că ceea ce a fost este la fel cu ceea ce va fi şi, mărunţind depărtarea, tot mai repede ajunge unde are de ajuns? Şi până la urmă cine poartă pe umeri importanţa timpului: anul, ziua, ori clipa, cea căreis nimeni nu s-a învrednicit să-i găsească, pentru toţi, o măsură potrivită, cea care taie craca de sub picioare lui „a fost”, cel care e în stare să se pună de-a curmezişul drumurilor, doar când ştie că „va fi”, îl pune în umbră şi „este” îl arată cu degetul ca nemaiavând rost?

Acum, cine crezi că îşi mai bate capul cu întrebările care, dacă ar avea răspunsuri, ar da bătaie de cap celor care scriu şi rescriu istorii şi celor care, pentru a fi unora bine, pun sfinţenia lângă nesfinţenie şi adevărul lângă minciună? Lor nu le suntem, noi, eu, tu, alţii, deloc pe plac, suntem cei care punem întrebări şi le mai şi dăm exemplul faptelor care definesc o realitate a răspunsurilor...

Unde-a dispărut necunoscutul ce până ieri era realitate dintre noi? Când, cine l-a aruncat şi l-a şi topit în creuzetul trecutului, alături de teama de clipa care preface pe ieri în continuul azi al zilei de mâine? Cine altcineva decât noi, în clipa în care am rupt tăcerea faptelor, care nu avea loc de vorbe, atât timp cât au stat faptele pe gânduri?

Repede, da, repede, foarte repede, la doar o zi depărtare a stat fapta de hotărâre şi la mai puţin de o privire s-a arătat stând să se pornească timpul altei vieţi, aşteptând doar clipa în care să nu se mai vadă, de departe privind, umbre, ci doar o lumină urcătoare pe scara care este pierdere privirii dincolo de nori şi încă se vede acolo unde razelor soarelui doar câte un călător grăbit, venit din lumea haosului şi pornit tot înspre ea, le mai fură câte zâmbet fugar, din când în când.

Alfel nu putea să fie ceea ce e văzut acum ca a fost, altfel nu se putea sfârşi ceva ce se voia nesfârşit. Şi, dacă stai să te gândeşti, era cumva firesc să se încreadă în tot acel infinit trecut, nici nu-şi închipuia că doar o clipă va fi de ajuns să-l facă să-şi lase privirile pierdute în gol, spre viitor, murind...

Mai mult cenuşă decât drum

E timpul să te întreb, fără să mai spun cuvinte de început, fără să mă mai duc şi să mă mai întorc pe drumul pe care te-ai trecut spre a veni în această întâmplare care ne-a făcut, şi ne face, să ne aducem aminte că eram la început doi necunoscuţi doar pentru că ţineam de cele până acum, aici, învăţate, doar pentru că aşa ne era mai convenabil, spunând că e firesc, putând să mai dosim una-alta, câte-o faptă, câte-un gând, câte-o trăire, ca să o spunem după ce ce cunoştem mai bine, cât mai ai de gând să stai cu un picior în prag şi cu celălalt să baţi un pas care face pragul să se mire de câtă neîncredere ai tocmai în tine, şi asta doar pentru că apleci urechea la cei care se văd creatori ai lumii, dar nici măcar vorba pe care ei o spun, pe care ţie vin să ţi-o spună, nu pot să şi-o înţeleagă întru totul şi, uneori, deloc?

Loc de întors nu mai are nici unul dintre noi. Suntem faţă în faţă cu noi, cu ceea ce va fi şi cu ceea ce se va numi faptă care nu stă să aştepte nici nehotărârea să se transforme în hotărâre, nici teama să se preschimbe în curaj, nici tocmeala în spusă fără loc de alte înţelesuri. Nici drum de întoarcere nu mai avem, toate trecuturile s-au adunat la un loc şi s-au amestecat de nu ştim care este al meu şi care este al tău. Şi, dacă aşa s-a întâmplat, nu avem decât să luăm totul ca firesc şi firesc să ne mai deprindem, iarăşi, cu ceea ce doar absurzilor le pare absurd, numind ei totul după cum le e credinţa, că totul se aseamănă doar cu ei şi cu faptele lor, nicicum cu altcineva, nicicum cu altceva, să ne deprindem cu pasul deodată pus, cu fapta împreună făcută şi trăirile asemenea trăite, în clipa în care Cerurile se vor coborî dedesubt de adevărul care ne face, aşa cum ne-a mai făcut, nu doar o dată, aşa cum ne va mai face, ai timpului trăitori în nemurire.

Evidente sunt realităţile, şi tocmai ele sunt cele care îţi dau de furcă, cele care te fac să priveşti un orizontul întreg dar să nu vezi că la doi paşi de tine se adună cenuşa fierbinte semn că multe adevăruri au putrezit, aşteptând să le iei în seamă măcar înainte de ceasul al doisprezecelea, când vor bate clopotele a semn de răspântie, în care drumul pe care l-ai mers şi de vrei, şi de nu vrei, se lasă pierdut pentru totdeauna. Ca oricare drum, care s-a lungit doar pentru că s-au mai încăpăţânat câte unii să meargă pe el, prin hârtoape şi bălţi, căci nicicui nu-i era de folos să-l îngrijească, ştindu-se că doar spre nicăieri duce, va fi greu, vei obosi şi-ţi vei pierde cumpătul, negăsind nici umbră de odihnă a clipei, nici apa care să domolească setea mersului printr-un pustiu înfierbântat de singurătate. Evidente şi la îndemână îţi sunt evidenţele, dar mai laşi de la tine şi ceri timpului să mai treacă, aşa cum a mai trecut, cu vederea, să nu-ţi mai amintească de tine, chiar dacă simţi că te treci, să înţeleagă viaţa aşa cum crezi tu că e mai bine să fie.

Nimic nu mă face să cred că nu ai văzut, cândva, într-un trecut care s-a continuat şi-a curs precum curge apa unui râu limpede, şi cumva vijelios, ce se întâmplă cu orice apă când oamenii o iau din vadul ei şi-i fac ei alt vad. Dispare din ea bucuria vieţii pentru acei peşti jucăuşi şi strălucitori, şi nici apa nu se mai limpezeşte, nu se mai curăţă după fiecare a treia piatră peste care trece. Apa se leneveşte şi stă să se împreune cu tot ce curge de pe streşinile Cerurilor, ceea ce n-a putut să intre în casa norilor şi a rămas agăţat pe acoperişuri, şi cu ceea ce se prelinge pe Pământ şi prin pământ, iar peştilor jucăuşi le iau locul peşti molatici, nevinovaţi şi peşti hrăpăreţi care, mai degrabă adormiţi şi lenevitori, aşteaptă, cu orice ocazie, să-şi aibă ceea ce le este de trebuinţă, de la ei, prin ei, luând, firesc prin legea de cei ce au mutat vadul făcută, chiar şi dreptul de a creşte, de a trăi. Iar fundul apelor se umple de mâl ce seamănă mult cu cenuşa fierbinte de sub oceanul de gol mare ce acum este în jurul nostru.

Aproape de răspântia timpului suntem amândoi, amândoi avem de făcut pe cele ce le avem de făcut, deloc puţine, le-avem de făcut şi pe cele de care ne-am considerat îndreptăţiţi să nu le luăm în seamă. Nu spun prea multe, ca să nu se zică, de către cei care multe au de zis, neavând nimic de spus, că vorbesc să mă aflu în treabă. Dar privindu-ţi umbra luminată de lumina a ceea ce eşti, pe tine cea care acum nu-ţi mai este la îndemână să laşi zilele să treacă nevăzute pe lângă tine, deşi încă, azi, în acest acum plin de tumult şi absurd, îţi asumi şi înduri calvarul de a face altfel decât vrei să faci şi a vrea altfel decât simţi că ar trebui făcute cele mai multe din faptele care se ţin minte prin trăiri şi urmările lor nu sunt la vederea oricui, căci doar ţie şi pentru tine sunt jaloane şi borne ale drumului adevărat. Aşa că nu mi-a mai rămas altceva, decât să te întreb, văzându-te că deja simţi arsura cenuşii ce se făleşte în stânga şi în dreapta, ba chiar se mai şi ridică înspre Cer ca praf şi pulbere orbitoare, fără să îţi mai spun de ce o fac, fără să stau să te mai ascult vorbindu-mi de motivele pe care le-ai găsit ca să-ţi dai ţie explicaţii, cât mai ai de gând să stai cu un picior în prag şi cu celălalt să faci, să încerci să tot faci, un pas înapoi?

Litere în flori de lotus

Literele, fără grabă, se adună, îşi dau mâna după alegeri doar de ele ştiute, de dinainte de a găsi oamenii de cuviinţă să le scrie, într-un cerc, ca o horă, spre a fi buchet de ţinut în braţe ori coroană de purtat pe creştet de cei ce îşi apleacă ochii, mintea şi sufletul asupra înţelesului pe care în aduc, de departe, din depărtările înaltelor Ceruri, prin omul care şi el le primeşte în dar, ca har, de-acolo de unde nu poate lua, de unde chiar dacă vrea sau cere, nu totdeauna i se dă, şi de unde nu vin răspunsuri ci doar urmări.

De pe unde au fost să vină, jucând în juru-mi hora înţelesurilor, le-am dat doar o mână de ajutor să ajungă mai repede, negru pe alb, la tine, cea care aveai un munte de întrebări alături de întinderi nemăsurate de răspunsuri cărora nu le găseai cheia prin care se legau de întrebările tale şi astfel nu-şi potriveau ceasul cu al trăirilor tale şi veneau când prea devreme, şi nu ştiai de-i la mijloc adevărul sau piedici puse de cine mai ştie cine, sau prea târziu, şi atunci te apucai să cauţi scânteia de început în grămezi de cenuşă.

Fără să caut să aflu mai mult decât mi se spune, aşa cum de o vreme fac, chiar despre ceea ce nu mi-ai vorbit am aflat. Am aflat chiar de la tine din acel suprem care tot tu eşti, dar pe care nu-l asculţi decât rar, mai mult ca să vezi dacă ascultă de tine şi ţi se supune, obicei deprins de la oameni. Eu îl ascult pentru că înainte de a învăţa să ascult ce-mi spune al tău, după vremuri în care şi eu făceam ca tine, am învăţat celui ce în mine este, dar mai multe ştie şi pricepe decât pot eu cu mintea mea, să-i dau ascultare, să-i dau crezare şi să fac aşa cum ar face el în locul meu. Aşa am descoperit că eu rămân tot eu, dar mă întregesc şi nu mai simt fiorul fricii de urmări şi fapte.

Din aşteptările florilor lotusului care eşti tu şi care-şi vrea înflorirea, vin cohorte de litere care, răstălmăcindu-se, spun ceea ce tu nu îţi găseşti curaj de a spune. Despre clipa înfloririi şi a ochilor ce prin ele vor privi spre a face drum înaintea ta spre Ceruri, nici eu nu-ţi spun, că nu m-ai crede, doar poarta înţelegirii ţi-o deschid, ca tu, cândva, ştiind ce ţi-am spus, să nu mai cauţi mlaştina lumii, căreia să-i dai dreptate. Ţi-am scris şi voi mai scrie de câte ori îmi vei spune tu să scriu, când dat e să scriu...

Mâine, ca şi ieri

Eu, de la început ţi-am spus şi chiar atunci când ai negat, nu am avut, nu am găsit, n-aveam unde căuta, nici alte vorbe, nici alte gânduri, nici alte simţiri, să pun în loc şi aceleaşi spuse mi-au rămas, şi pe acelea le-am spus, fără îndoieli, chiar şi când erau glumă sau parte a glumelor noastre, şi atunci când erau discuţii pline de sens sau parte a discuţiilor noastre despre sensurile vieţii mele, despre sensurile vieţii tale, despre sensul vieţii, despre mersul lumii, despre imediat prezentul mâine pe care îl vom trăi, în care vom intra, fără să fim conştienţi că tocmai din prezentul acum trăit s-a întregit trecutul şi ne-a surprins viitorul despre el vorbind, fiindcă deja devenea prezent. Ţi-am spus fără ca măcar un fir de gând să mişc din loc, cu acele cuvinte, mai mereu aceleşi, fiind care doar ele pot să spună, fără să lase loc altor înţelesuri, despre ceea ce faptă făptuită e dat să fie, căci altfel de-ar fi, fapte spre mai departe ar sta ţinute în frâu şi ar aştepta-o, fiind prag pe care să-l bată şi pe care să se sprijine, să-şi aibă sprijin pentru a fi ceea ce şi ele sunt date să fie, împlinire şi întru împlinire.

Legi vechi, legi de care ţinem toţi, fără să vrem, fără să le ştim, legi pe care lumea zilelor noastre nu doar că nu le înţelege, nu le poate înţelege, nu doar că bufneşte în râs, cu înţeles de absurd, ci se-mpotriveşte lor, semn sigur că nu are cum să le nege. Sunt legi pe care le-am ştiut şi le-am păstrat peste timpurile vieţilor, peste timpurile trecerilor, când uraganele măturau lumile şi când focurile nu conteneau să se aprindă chiar şi când apele şiroiau din Ceruri ca să spele cenuşa neputinţelor arse, şi le-am păstrat ca să ne avem îndemnul de a nu ne uita pe noi, cei care am fost şi a nu uita de noi, cei care am fost aşa cum am fost şi ne-am promis, prin cuvinte legându-ne de săgeţile timpului, să fim şi să mai fim, până când ne vom lăsa liberi, unul pe celălalt, şi vom fi liberi, fără a ne şti legaţi de altcineva, dar mai ales libertatea de a nu mai sta nici o clipă în cumpeni, cu ochii ţintiţi spre lumea care ne-ar putea sta împotrivă sau care ar duce vorba de colo-colo, şi a nu mai da răgaz vorbelor, spre a se rosti, înainte ca faptele să fie fapte, fără a le putea ceva zădărnici sau preschimba în altele.

Erau zarurile aruncate când prezentului ne-am arătat că suntem aşa cum promisesem timpului să fim, tu, tu, eu, eu. Când încă zarurile se mişcau ni s-au întretăiat drumurile şi atunci, cuvintele mele, prinse în hora glumei, ţi-au sărit în faţă ca, rostogolindu-se încet, asemenea zarurilor care aşteptau să fie văzute, să nu rămână neauzite, pentru a nu avea, nici unul dintre noi, vreodată, motive să creadă că poate să dea înapoi, că poate să spere a nu fi astfel, ci a fi altfel. Întâmplător, ca toate coincidenţele, s-a arătat cerul senin şi puteai să vezi ceea ce şi eu vedeam, şi trăiai, acolo, într-o depărtare încă firească, aceeaşi bucurie a înseninării pe care o trăiam şi eu, eu cel abia ieşit dintr-o margine de furtună. Şi, chiar dacă vuietul furtunii încă se adăuga amintirii oricărei şoapte, chiar dacă tu încercai să te mai bazezi pe amintirea unei clipe de linişte dorită, se auzeau, rostogolindu-se, aceleaşi cuvinte...

N-am să-ţi spun că e uşor, n-am să spun, nici de-ar fi să-mi fie ştiut că mai este timp, ori că ceasul bate-n poarţile sufletelor noastre. Ceea ce de mine este spus, este spus pentru că trebuia să fie spus, nu pentru a te convinge şi nici pentru a te învinge, nici pentru a te lăsa convinsă, nici pentru a te lăsa învinsă. Dar nici n-am avut puterea să tac, să adun de ici-colo frânturi de idei care să ţină loc de răspunsuri sau să se prefacă întrebătoare pentru a primi răspusuri. Deja acum, în tine, în gândurile zilelor şi în visele nopţilor, se răscoală amintirile mirate de atâtea şi atâtea întrebări pe care le cauţi răspunsurilor pe care le ai fără să le cauţi, fără să ceri. Prin munţi să trecem pe o poartă ni-i dat să intrăm şi tot pe o poartă să ieşim, amândoi ca şi cum unul am fi. Mie-mi e dat să văd munţii, ţie poarta s-o deschizi. Privindu-te în ochi, când stelele se vor coborâ, jucăuşe, în privirile tale, îţi vei aminti trecutul şi vei şti de ce prezentul, redându-ne nouă, aceeaşi ce suntem, te va lăsă să urci în Ceruri şi, de-acolo, să vezi lumea dezbrăcată de legile-i ce nu fac din o diferenţă între pripon şi legătură.

A fost tot aşa cum va fi, ieri ne-a dat, ca şi mâine, puterea de a fi azi, eu, eu, tu, tu. Ne-am rămas datori, promiţându-ne cândva şi nemurirea şi înălţarea. Şi ne-am lăsat Pământului datori, aici promiţându-ne şi aici făcându-i legământ de dragoste şi iubire. A fost aşa cum va fi, de la faptă până la urmare, de la idee până la întâmplare. Mai suntem încă departe, cât încă mai e drumul de mers, mai suntem încă vis cât încă nu s-a umplut paharul răbdării şi încă mai dăm, încă odată, şi încă o dată, şanse celor caree nici pe ei nu se cred când vorbesc despre ei, celor caree nici nu îşi dau seama că ne spun ceea ce sunt ei, arătând, cumva a dispreţ şi ură, cu degetul înspre noi, făcându-se că nu pot nimic să priceapă. Când toate astea se întâmplă, paşii tăi, fără să te lase să te mai uiţi în urmă, te aduc, încet, zice-se şi chiar cumva şi tu crezi, coborâtor, la poala munţilor. Acolo voi fi, aşteptându-te!

Azi, spre mâine

Mai devreme sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, după cum ne-au fost gândurile pe când ne pregăteam patul pentru odihna nopţii, ne trezim. Odihniţi uneori, obosiţi alteori, vreme îndelungată sau altfel, zi de zi. În viaţă, zilele şi nopţile, se repetă, şi oricând se poate ca o greşeală a zilei ce-a fost, simţind-o în dimineaţa următoare, să fie amintire... De ne-ar fi învăţătură şi pentru viaţă trezirea, cândva, mai devreme sau mai târziu, nu ne-ar mai fi gândul potrivnic sufletului şi nu ne-ar mai fi sufletul pus la încercare.

Amintirile, şi dorinţa de a fi orice amintire plină de amănunte, mereu îl duce pe om mai departe decât trebuie. Şi chiar de vederea-i slăbeşte, pe oboseală dă vina şi nicidecum pe deşertăciunea ce-i întunecă mintea şi-i îngheaţă sufletul. Şi nu îşi găseşte alte motivaţii lăsându-se pradă unei continue aşteptări a căderii stelelor pe care vrea să le vadă căzute. Iar toată învăţătura vieţii o cuprinde într-o vorbă, ce el zice că spune tot: Ce-am avut şi ce-am pierdut?

Rupe-te, o clipă măcar de tot ceea ce ştii şi încearcă să vezi dacă nu cumva ştii mai multe decât ai agonisit de la unii, de la alţii, ori buchisind poveşti unele bune, altele rele... Când vei reuşi să uiţi de fricile zilei de mâine, şi vei descoperi că ţii îngropată o comoară, parcă şi de bogăţie îţi este frică. Atunci vei descoperi că azi te lasă datoare pe mâine, aşa cum îţi este azi îndatorat lui ieri. Aşa că ar fi bine dacă te-ai gândi la vorba de demult, ce te îndeamnă să nu laşi pe mâine ce poţi face azi... Descoperind ce comoară zace în tine, şi cât de veche este, vei şti cât de important este să-ţi laşi linişte vieţii următoare făcând ceea ce este de făcut într-aceasta. Nici o pornire nu-i un moft!

Ieri rămâne ieri, mâine vine peste azi şi cu grabă mare îi ia locul. Ce a rămas de ieri, apasă pe azi, iar dacă rămâne pentru mâine va înlănţui paşii drumului care va fi din ce în ce mai greu. Drumul e drept, dar pădurile, cu toate nălucile, îl străjuiesc. Şi de văzut, doar cât lumină e sau cât poţi lumina, ai să vezi. Şi cum nici ochii nu bat dincolo de orizont, nu te aştepta să vezi dincolo de cotitura drumului. Mergi drumul, dacă vrei să nu te arunce în marginea lui.

Ai urcat în tren, ieri, poate chiar alaltăieri. Vrei să cobori din mers? În urma lui, vine cutremurul!

Noi, încă oameni

Lacrimile când curg, dacă nu s-ar lăsa vederii, pe mulţi nepăsători i-ar lua valurile şi i-ar duce în pustiul însecetat şi lipsit de orice urmă de viaţă, fără trăiri. Acolo doar, poate, le-ar fi viaţa pe înţeles şi doar acolo şi-ar înţelege nemotivarea absurdului din care, printre oameni, fac balanţă şi bici.

Atât de multă singurătate s-a adăugat zilelor noastre! E de-ajuns să o cântărim pe ea ca să ştim câte zile au trecut între două întâmplări în care ne-am furişat şi ne-a scăpat din strânsoarea-i care, face ea ce face, şi e tot mai mare. Tocmai de-aceea mulţi, din aceia care vorbesc despre singurătăţi ca necesităţi absolute, cântărind-o, crezând că fiecare zi are aceeaşi măsură, ne-ar spune că umblăm pe nu ştiu unde şi fugim de oameni. Pentru ei, pentru cei care singurătatea altora e motiv de bucurie, ştiindu-ne astfel uşor de ajuns la mâna lor, există doar liniaritatea trecerii, pentru că timpul lor trece fad.

Unul, doar unul, aşa pare că s-a dat o nouă lege. Şi ca să nu fie cineva care să-i facă împotrivire, un potop de argumente cade în capul tuturor, şi al celor ce abia o aşteptau, pe faţă sau pe ascuns, şi al celor care se întreabă de ce, dintr-odată, ceea ce a fost dintotdeauna şi nu s-a dat bir cu fugiţii, spunându-se că acela este răul cel mai mare, este foarte rău şi binele este garnisit cu puterea mândriei şi pumnului pe piept, ca semn de jurământ, că nimeni şi nimic nu depăşeşte puterea lui unu. Ce rost are doi, dacă doi totul împarte?

Răspunzători ne suntem pentru ceea ce va urma, n-avem ce să mai privim în urmă. Am adunat un bagaj pe care trebuie să îl purtăm cu noi, doar inconştienţii cred că pot să se ascundă de ei înşişi. Dar, vezi, prin legea asta, scornită de minţile celor ce noaptea nu dorm din teamă că omul, dacă nu are de-a face cu răul, e prea liber şi ei rămân prea mici, se cere judecată şi pedeapsă pentru orice, nu este exclus să se dea pedeapsă şi celor care plâng îndureraţi sau de durere. Toată viaţa trebuie, după ei, întoarsă precum brazdele pământului, ca în lumina lor să se vadă ceea ce vor să vadă, ca să poată coborî, repede, ghilotina.

Amintirile noastre oare ar fi de-ajuns ca să fim exilaţi, pentru măcar o viaţă, în pustiul plin de singurătate? Vor veni vremuri în care va trebui să pierdem timpul fabricând minciuni despre noi înşine? Nu te ascunde, suntem doi oameni!

Cuvântând prin cuvinte

Luat la-ntâmplare, cuvântul nu-i decât o vorbă-n vânt pe care o aud cei care au urechi să audă. Cuvântul este început, continuare şi sfârşit, pentru fiecare, după cum îşi poate purta trăirile şi duce gândul. Şi nimic nu e, nici auzit nu e, când toate se aud doar din gândurile care lasă vraişte, în toate felurile, tot ce nu e aşa cum ele vor, tot ce nu se poate recrea după chipul şi asemănarea născocirii lor.

E la mare căutare cuvântul şi nu pentru ceea ce este să fie, ci pentru că despre el se spune că a fost întâiul de toate făcător, dar nu se întreabă nimeni cum de cel care l-a rostit a pus în el puterea de a crea, şi nu puterea de a distruge, puterea de a apropia şi nu puterea de a depărta, puterea vieţii şi nu puterea morţii. Şi se tot învârt cu lopata cuvintele mari, ca să nu se vadă că din pleavă se iau, pleavă sunt şi ca pleava se risipesc.

Nu ştiu dacă îţi mai pierzi timpul căutând să-i faci, pe cei ce nu aud, să nu spună că nu aud, pentru că sunt surzi. Se pare că încă nu te-ai convis că surzii te văd măcar că le vorbeşti şi aşa cum pot ei, aşa cum cred ei, caută să înţeleagă de la tine şi nu îţi dau răspuns din ceea ce cred ei. Aceia pe care tu tot ţi-ai mai dori să te audă nu sunt surzi, aud orice în afară de ceea ce li se spune, când vor ceva să audă, dar cuvântul este cuvântat şi nu doar spus. N-au ce să audă pentru că pentru ei totul este ştiut, n-au pentru ce să audă fiindcă ei sunt singurii care nu pot greşi! Pentru ei cuvântul este vorbă în vânt, şi nu a unei adieri ci a furtunii dezlănţuite. Tu rosteşti cuvinte, ei aud vorbe!

Uzurpatorii sunt peste tot, de ceva vreme nici nu le pasă că ar fi ştiuţi şi după nume şi după chip. De nimeni, de nimic, nu le pasă, se unesc şi se războiesc pentru orice. N-au teamă căci au cuvântul ca armă. Cuvintele lor clevetesc împotriva firescului, de orice fel ar fi, chiar împotriva firescului omenesc. Sunt peste tot, chiar cei de lângă noi. Şi tu, aşa cum fac şi eu de multe ori, le ţinem deschise porţile, le deschidem uşa cu drag, stăm ziua, stăm noaptea, aproape de ei, cu ei. Ştim, sau aflăm, vorbele ce nu ni le spun nouă, doar altora, dar îi mai lăsăm o zi, şi încă alte zile nebotezaţi pe numele ce-l poartă cei ca ei. Dar atât de dor ni se face de cuvinte care nu se lasă gândite şi nu stau să aştepte urmări... Şi aşa tu-mi apari din scrisul meu!

Aici, Acolo, tu...

Acum, sau doar cu ceva vreme în urmă, un fior de gând, venit de departe şi trecător mai departe, făcea ce făcea şi mă întreba de ce nu îţi scriu, de ce nu îţi scriu ca să îţi spun ceea ce ştiu, acel mai mult ştiut decât pare a fi văzut. Lui nu i-am răspuns, mie doar mi-am spus, că va fi destulă vreme să-ţi vorbesc despre ceea ce, dacă ar fi să scriu, nici nu mi-ar ajunge timpul, nici nu ar putea cuvintele să se îmbrace cu haina cea mai potrivită pentru a fi şi trăire, şi simţire, şi spusă, incontestabile în orice formă. Acum, o pornire bizară, plecată dintre gândurile care rătăceau în căutărea faptelor de zi cu zi, aş zice chiar împinsă de puterea, nemaiîntâlnită, a acelui fior, mi-a aruncat în ochi o umbră a şoaptelor tale, rostite pe când visai despre trecut, gândind către prezent, pentru a avea, întreg şi neîmbrobodit de dorinţele şi gândurile tale, ceea ce, pentru toţi, se numeşte viitor, ceea ce, pentru tine, se va numi, în sens deplin, viaţă.

Lumea e din ce în ce, mai mult haotică, oamenii, tot mai mult, dau din colţ în colţ, complicându-se în amănunte nesemnificative, neavând şi negăsind sens şi direcţie drumului ce ştiu că trebuie să-l meargă doar pentru că li se spune să meargă şi li se cere să-l meargă pentru a fi numiţi oameni, deşi ei simt că viaţa, sub securea unei astfel de porunci, nu mai are nimic omenesc în ea. O cruntă dezordine măcelăreşte suflete şi mărunţeşte trupuri, târguieli, vânzări şi cumpărări se fac pe unde crezi şi pe unde nu crezi, chiar şi vânzătorii uneori se vând unor altora care în loc să vândă altora, cumpără pentru ei. Sunt atâţia pe lângă tine şi, când se aprind luminile serii, te gândeşti dacă vorbele spuse unora dintre ei vor fi punct de sprijin ori pârghie regăsirii sau trambulina ce-i va arunca în haosul, ce-şi are legi atât de complexe, că puţini vor reuşi să-şi mai aducă aminte că au şi dreptul, nu doar obligaţia, de a fi răspunzători de ceea ce sunt, de ceea ce gândesc, de ceea ce spun ori de ceea ce fac, de toate câte îi pot defini ca trăitori şi nu vieţuitori, aici, acum. În locul lor stai tu, în locul lor de frămânţi tu, ca şi cum ar trebui să te trezeşti tu încă o dată, şi încă o dată, ca să ajungă să se gândească măcar pentru o clipă la somnul ce preferă să îl doarmă ei.

Ieri, câteodată în toată mărimea ce a avut-o, te gândeai, sau poate nici nu te gândeai ce mare schimbare poate fi ziua de azi. Este atât de mare că nici nu poate fi văzută, nici de noi, nici de cei care pot să vadă mai multe, mai multe decât cei mulţi din cei care sunt vieţuind ca oamenii ai lumii... Poate că doar îşi închipui câte unii, care pierd timpul căutând să vadă dacă mai povestesc ceva stelele, unii din cei care s-au recunoscut învinşi de adevăr, dintre aceia care băteau tobe şi trâmbiţau zi, oră, sau chiar minut de cotitură pentru oricine, pentru toţi deodată, lăsându-se seduşi de înălţimile pe care şi le închipuiau, tot aşa cum azi de închipuire se folosesc. Pentru tine a venit timpul să începi să te accepti, să te fi crezi că pe acele înalţimi ai urcat, când, dincolo de cele învăţate, ţi-ai aruncat masca şi ai trecut în faţa paravanului care-ţi fusese, până cu o clipă în urmă, tălmaci infidel, mai degrabă spus, un răstălmăcitor al spuselor tale, spre a te avea împotrivă-ţi.

Clopotele furtunii bat în dungă, deşi vântul are doar o adiere ce-i lasă, pe cei ce doar dacă reuşesc să creadă că ei sunt ceea ce vor să fie, neîncrezători în propriile credinţe! Este jocul prin care li se arată cât de puţin cred ei că pot face prin ceea ce sunt, lipsiţi fiind, fiindcă s-au lăsat lipsiţi, de orice convingere, de orice speranţă că li se spune adevărul, neavând nici măcar credinţa că ei reprezintă un adevăr. Este jocul destinului care nu se lasă la cheremul lor, al acelora care, în fiecare dimineaţă şi de câte ori îşi amintesc, peste zi, îşi croiesc alte haine care să arate bine, chiar dacă măsura nu are nici o şansă de a se potrivi, fără a şti că orice haină dacă e strâmtă se rupe şi fără a avea alt motiv, iar dacă e prea largă se lasă singură căzută, dezvelind tocmai goliciunile care se vor acoperite. Iar dacă-i făcută prin asemănare cu alta, care pe altcineva stă bine, acel altcineva va fi văzut, nicicum cel care se căzneşte să o poarte doar pentru că i s-a spus de alţii, sau crede el, că aşa e bine, că şi pe el stă la fel de bine, sau chiar mai bine.

Este acum timpul, după atât cât s-a şi trecut într-o destul de multă neînsemnătate a trecerii sale, da este timpul, să priveşti amiaza soarelui. Este timpul să i te laşi ei şi să nu îţi mai întorci privirea către orice strigăt de ajutor, de oriunde ar veni el, fiindcă este de multe ori prefăcut ori al disperării vreunuia, care se vrea ceea ce nu este şi vrea să aibă ceea ce nu poate avea, crezând că se poate şi că merită luna, stelele şi toate Cerurile, să se coboare în curtea lui, să-l ia în braţe şi chiar să-l încoroneze ca stăpânitor absolut a tot ce se poate supune lui. Nevăzuţi trec şi tot nevăzuţi vor trece, dar vor muşca totdeauna mâna ce li s-a întins. E timpul să te ţii, pentru Aici, şi pe tine, aproape de tine, ca să poţi să înfrunţi vijeliile care îţi stau în preajmă. Iar pentru Acolo, să te ai în grija aceleia din tine pe care, acei ce strigă, cu drag, cu bucurie, ţi-ar da o mână de ajutor pentru a o alunga şi astfel tu să fii a lor şi asemenea lor.

Paşii următori

De-ar fi fost să-mi fi căutat curajul să îţi scriu, unele din cele ce s-au întâmplat în ultimul timp, nu te-ar mai fi luat prin surprindere şi nici nu te lăsau pradă tristeţii gândurilor. Însă ştii cum e pe aici, cu treburile şi nimicurile fiecărei uităm până şi de noi. Aşa-i şi-n lumea în care gândurile vin în urma simţirilor: ba cu una, ba cu alta, ba cu cei care pe nimeni nu lasă în pace. Şi aşa a trecut timpul şi m-am trezit că e timpul să îţi spun că poţi opri ceea ce trăirile tale spun că e aproape. Nu, faptele nu sunt de oprit, doar moara care te-ar zdruncina, încercând să te macine, o poţi opri.

Ajung mai greu la tine şi trebuie să stau cu ochii în patru ca nu cumva o umbră, din cele atâtea care te pândesc, să mi se arate asemenea la chip cu tine şi să ducă pe căi ocolite, prin hârtoape ori pe prea înalte podiumuri, ca, nevăzute, celelalte să îşi facă de cap, prinzându-te între cuţit de ghilotină şi nicovală. Îmi dau de furcă, îmi dau bătaie de cap, dar nu mă las nici sedus, nici înfricoşat de ele. Stau pe aproape pentru că aşa e dat şi cât încă e pace, nu tulbur apele. Doar cine are răbdare să aştepte furtuna să pornească singură va avea toate înţelesurile care dau pe faţă motivele ei. Eu am timp să aştept, ele nu au...

Nici pentru tine nu e uşor. Sunt tot mai multe cumpenele pe care trebuie să treci, de care trebuie să treci sau cele în care trebuie să stai, confruntând adevărul cu realitatea şi întâmplarea cu premeditarea. Le împaci, la limită, dar nu te desparţi de îndoiala care te cuprinde dimineaţa, când întrebi, de ce, dacă tot ai hotărât, încă o dată să laşi de la tine, nu te poţi simţi împăcată cu tine, şi-ţi spui că ulciorul, prea des dus la apă, se împotriveşte a păstra gustul searbăd al izvorului care se laudă că dă speranţe celor ce îi zăresc tremurul plin de mândrie.

Amputarea adevărului nu-i, azi, ceva nou. De-aş fi auzit că adevărurile ce ţi se spun sunt curate ca lacrima, m-aş fi bucurat, dar îţi recunosc mirarea că cineva are curajul să înfrunte mersul de-a-ndărătelea al lumii şi să privească în faţă, păşind. Dar paşii sunt ai picioarelor scurte... Tu nu te gândi că paşii tăi se pot asemăna, priveşte-ţi urma ce rămâne când calci şi vei găsi spinii pe care calci însă înţepătura nu le-o simţi doar pentru că mai poţi pluti. Ai grijă, în curând pasul tău va trebui să fie hotărât şi apăsat..

Alături, împreună...

Lângă tine, faţă-n faţă, împreună, ca unul - o realitate pentru care povestea trecutului, va fi o dorinţă a celor ce sunt obişnuiţi să audă poveşti şi să-şi închipuie gândurile şi faptele fiecărui pas. Dar adevărul, ştiut doar de nopţile oamenilor, niciodată, de nimeni, de noi ori de ele, nu va fi împărtăţit. Ele, nopţile, ştiu mai bine decât noi, că oamenii nu-şi mai lasă nici măcar viaţa lor liberă. Pe a altora o judecă, luându-şi dreptul de a pune etichete şi a da sentinţe.

Am vorbit tăcând şi am tăcut vorbind, de câteva ori în viaţă, niciodată însă nu m-am împiedicat de gânduri, au mai scăpat câteva ocazii în care mi-am împiedicat vorbele să lase gândurile ştiute. Acum însă se întâmplă, întâmplător cum altfel n-ar putea fi, vorbele să vină în urma înţelesurilor. Aşa se face că şi povestea nu se adună acum, prin fapte, ci ea doar trage de noi să o trăim, ştiindu-se ea pe de-a-ntregul şi în toate amănuntele.

Umbletul zvonurilor e ca umbletul norilor, şi tot cum norii nu se ruşinează nici de lumina soarelui şi i se pun în cale, nici de seninul cerului pe care-l murdăreşte pentru a nu mai atrage privirile pline de admiraţie, aşa şi zvonurile, aruncate de te miri cine, umbresc vieţi şi destine ale unor oameni care nici lor, nici altora, nu au greşit. Doar că se găsesc nişte nimici ştiutori ai asemănării cu picăturile de apă, care nimic sunt dacă rămân picătură şi nu devin nor, adună picături din adevăruri şi, încondeindu-le, le ţipă în contra vântului să fie împrăştiate peste auzul celor care stau cu urechile ţintite la vorbe, pentru a şti cât mai multe, fără a încerca să şi vadă ca să ştie.

Răsunătoare se zice că sunt doar victoriile, înţelegerea nu prea mai e văzută decât ca o ciudăţenie, potrivirile doar nişte coincidenţe date de o aritmetică ce se poate aplica oricui. La atâtea explicaţii ce se dau, totuşi stau şi mă întreb: De ce, cât e viaţa omului de lungă, de ce nu sunt mulţi care să fi trăit realitatea acestei aritmetici?

Alături, amândoi, împreună... cuvintele spuse separat au înţelesuri diferite, fiecare poate să le vadă după propria-i dorinţă. Nu mai vreau să caut, ştiu că nici tu nu cauţi, înţelesuri. Ridică-ţi privirea şi lasă-ţi mâna să prindă mâna care te aşteaptă. E timpul să priveşti dincolo de valurile ce ţi se sparg, când vesele, când furioase, sub paşii tăi. Ridică-te, haide!

Umbra de noapte

Leagă-ţi ochii, dacă atât de mare e durerea celor care, în jurul tău, orbecăie în întunericul neputinţei de a şti că şi tu ai adevăruri mari, la fel de mari ca ale lor. Leagă-ţi-i! Vor sări scântei când vor începe să se bată cap în cap ideile lor de ieri, cu cele de mâine, şi spre tine vor veni, arzând şi ţipând de durere, spunând că s-au lovit ba de una, ba de alta. Poţi să le spui tu, oricât, că nu au fost nici pietre, nici copaci, ci doar unii ca şi ei, vor zice ca tine doar cât îţi vor cere să le alini durerea. Apoi vor pleca acolo unde ei vor căuta să nu zică nimeni altfel decât ei. Şi vorbele lor vor fi bici şi secure pentru tine. Unele le vei auzi...

Explicaţii, oricând, pentru orice, se vor găsi mereu, cineva, să vină să le spună se va găsi. Chiar acum, când ţie îţi pui întrebări şi cauţi explicaţii ca să-ţi fie întregi răspunsurile, pe-aproape de tine se învârte câte un titirez ce îşi simte călcâiele arzând de dorinţa de a te face să vezi negrul ca un splendid roşu şi chiar verdele ca un nemaiîntâlnit cer senin. Doar că atunci când tu îi vei spune de cât alb e în juru-ţi, văzând că învârteala nu-i iese, negru văzând în faţa ochilor, din priviri foc şi smoală spre tine va curge.

Nu te privi, seara, în oglindă, dacă nu eşti pregătită să vezi ceva ce, oricât te-ai şti de puternică, ori curajoasă, te-ar face să te cutremuri. Privindu-te, când te-ai roti, şi doar coada ochiului ar prinde să vadă, te-ai lămuri şi convinge. Aşa cum ţi-ai răsări atunci, undeva dincolo de sticla lucitoare, aşa vei arăta, căci aşa te gândesc unii din prea-mare apropiere. Dacă încă te gândeşti şi te răzgândeşti la asta, încearcă. E mai bine să încerci, aşa vei şti ce ai de făcut şi dacă prinzi curajul de a apăra ceea ce eşti, depărtându-te şi depărtând oamenii prea mici pentru ceea ce chiar tu i-ai lăsat să fie.

Umbra, noaptea, e prea mică, de aceea nu desluşeşti iţele care ţes păienjeniş de piedici, intrigi şi deznădejde în jurul tău. E tot aşa cum, noaptea, de pe ţărm de mare, valurile mici se confundă cu respiraţia apei, nelăsând să se vadă spuma care dă de furcă malurilor care, neluând-o în seamă, se trezesc doborâte şi căzute în deznădejdea risipirii. Noaptea de ai lăsa simţirile să-ţi vorbească, ţi-ar fi mai clar, chiar şi gândurile celor ce caută spre tine, gândurile care caută să te oprească din drum doar pentru a le fi la dispoziţie, le-ai auzi deja rostite. Acum e miez de noapte...

Printre drumuri

Parcă dintotdeauna, dar şi parcă acum prima dată, îmi este dat să ştiu şi îmi este lăsat să te privesc citindu-ţi slova poveştii pe care o răstălmăceşti în creuzetul sufletului, în care adaugi lacrimi de nimeni ştiute, şi ajunge gând al oamenilor, încercând să-i facă să ştie că trăiesc aceleaşi timpuri cu tine, ca să se poată împăca şi ei cu viaţa şi să caute calea de a-şi convinge viaţa să se împace cu ei, ei cei care-i fac, la repezeală, bulucind cuvinte mari şi ideile altora, un anumit ţel, din trăirile tale sau, pe ascuns, chiar din tine, din ceea ce eşti tu.

Este-atâta larmă şi-atâtea vorbe poţi să auzi în jurul tău... Dacă ţii ochii închişi, dacă uiţi că şi vântul, dar şi ploaia, pot să spargă liniştea munţilor, aşa cum o fac şi şuvoaiele de apă ce îşi încearcă pute-rea cu stâncile care, de nu le-ar sta în cale le-ar lăsa să-şi facă de cap şi, în trufia lor ar şiroi muntele întreg, n-ar fi greu să crezi că împrejuru-ţi stau toţi acei care fac larmă, cei care pun laudele să se încolăcească în jurul cuvintelor ca să se rostogolească mai uşor şi, aşa, chiar prelingându-se şi lăsând urme ce dispar sub lumina soarelui, mai uşor să ajungă la tine.

Teama, teama da, îi face pe cei mai mulţi să vorbească. Spusele temerilor, deşi s-ar putea să creadă că se pot mai uşor simţi decât cele dospite în copaia intenţiei, trec, pe drumul vorbelor fireşti de parcă fireşti ar fi. Uneori, împuternicindu-le frica, spre a nu-ţi lăsa timp să le înţelegi, ca să te facă să crezi că sunt cel mai mare adevăr care ţi se spune, ca să te laşi îmbătată ca de mirosul primăverii, fac tumbe, dau din coate şi ţi se bagă în faţă şi îţi atrag mereu privirea, stând tot timpul cu privirea în sus, îşi caută un fel de treabă, ca tu să nu le poţi cumva dibui. În urma lor, cine nu se lasă prins în păienje-nişul lor şi vrea să le vadă drumul, abia când sunt ajunse acolo unde sunt trimise, vede că firescul drumului, care le era mândrie, nu-i decât un simulacru de cărări întortocheate şi înnodate spre a se arăta deplin şi luminos.

Ridică-ţi privirea când auzi că ropotul vorbelor nu se dă oprit până ce nu le dai măcar bineţe. Dacă nu te laşi sedusă de omenescul şi firescul obicei de a le mulţumi, vei putea uşor să vezi cum nu zăbovesc şi vor chema, de-acolo de unde au plecat şi ele, alte vorbe ticluite după învăţăturile celor venite la-nceput, încredinţate fiind că au lovit bine în zidul cetăţii care eşti şi poartă largă şi-a deschis cel care nu se va sfii, chiar dacă va intra ori chiar dacă niciodată nu va păşi peste urmele zidului, să îşi spună sieşi, şi altora să spună, laude despre sine şi despre uşurinţa de care oricine se poate folosi pentru a fi învingător. Şi de va fi aşa, alai de lăudători ţi se va înşira în faţa ochilor, ce vor veni să-ţi fure meşteşugul răstălmăcirii, spre a putea fi înţeleasă, povestea despre om şi trăirile sale.

Unde nu-i cap, picioarele rămân să îndure arsura cărbunilor în-cinşi. Câteodată, prea îndestulate de arsuri, singure merg să se ştie de ape, ori de pământ, ori de amândouă apărate, căci altfel şi de este focul stins, vântul le înteţeşte usturimea. Iar acel cap care atunci când trebuia să vadă unde merge s-a pierdut, dorindu-şi să meargă mai mult decât îi era dat, atunci când s-a-nfricoşat că altcineva, de nu poate fi supus, are un alt cap, care are grijă de tot, de picioare, de trup, şi de omenie, se lasă de picioare dus acolo unde merg ele. Şi cum ele de acolo nu mai vor să iasă, acolo şi el, fără să mai poată face ceva, pe totdeauna rămâne.

Ţi-e gândul spre departe, spre tărâmul cerului senin, acolo unde soarele răspunde tuturor celor care-i dau bineţe. Tu înspre acolo mergi, temătorii spre înapoi, dar ca să nu-şi recunoască teama, se tem că tu poţi să şi ajungi. Ţi-e drumul printre drumuri, drumuri bătătorite şi uscate de paşii lor, cei care una-două o iau la fugă spre acolo, când e să încerce să oprească pe cineva, sau chiar când cred că pot ajunge agăţându-se de cineva, dar stau cu ochii la drumul altora, să vadă dacă nu li-i mai bine şi mai uşor să fie părtaş de o noapte drumurilor altora, convinşi că ştiu drumul şi nu sunt decât binevoitorii care s-au întors, după ce-au cunoscut culmile semeţe ale măreţiei şi recunoaşterii fireşti, a tuturor, nu doar a unora, pentru a fi călăuze, fără vorbe spuse, doar prin fapte arătători ca binevoitori şi dezinteresaţi.

Adevărul e că toată vorbăria e doar treaba ce şi-o fac unii, ca să nu se spună că stau degeaba. Stând ei, degeaba, îşi caută folos ca să tragă foloase şi nimeni să nu le spună că tot ceea ce fac este din interes. De-aceea numai gust de lapte şi de miere îşi vor cuvintele îndrugate. Dar gustul, dacă cineva începe a le lua drept adevărate, chiar dacă paharul, în care sunt cu dărnicie puse, nu e luat drept leac pentru sete, chiar dacă paharul, din care mai că dau pe din afară, nu e băut până la fund, se simte gustul amar, mai amar ca pelinul. Iar faptele şi urmările lor sunt pline de amărăciune. Ca să nu te amărăşti fără motiv, ca să nu-ţi câştigi dreptul sau obligaţia, faţă de tine, de a avea regrete, drumul tău lasă-l pe unde ţi s-au pus paşii să-l meargă, printre drumuri prea bătătorite şi şi dinadins poleite cu lumina împrumutată de la alţii...

Între noi, lângă noi şi noi

Luând la bani bărunţi vremurile de azi, nu prea mai găsim ceva nou. Îţi este milă să vezi că timpul pe lângă om şi omul pe lângă timp trece. Nu-i de mirare că timpul omului s-a refugiat din haos în dezordine iar omul s-a plafonat în stadiul de executant al faptelor care satisfac necesităţi, lăsându-şi trăirile în paragină.

Altarele, vezi şi tu, oriunde te-ai duce, sunt goale de credinţă, chiar dacă n-ai loc, uneori nici să întorci privirea către Cer, de-ţi e dor de libertatea înaltului senin. Se îmbulzesc toţi să ceară, şi cer, cu mult patos, cei ce au, mai mult să aibă şi plătesc ca şi cum ar cumpăra. Şi, tot acolo, stau să aştepte cei ce poartă haină de credinţă, dar dedesubturile sunt doldora de nesăbuinţă şi râs în barba ce o ţin doar ştiind-o bună la a ademeni pe cei doritori de toate la schimb cu nimicuri şi nimicnicii.

Una peste alta, multe nu ne sunt la îndemână, nici nouă, nici la toţi ceilalţi ce sunt pe lângă noi, de nu măsurăm de două ori şi de două ori să facem proba, ca să putem să tragem linia care să separe vieţuirea de trăire şi minciuna de miile de adevăruri pe care, pe zi ce trece, tot mai mulţi le iau drept adevăruri mai mici, ca să nu le spună că sunt minciuni mai mici. Şi în tot acest vacarm, încă avem noi puterea să ne fim adevăr!

Repede, mult prea repede, îşi bat oamenii cuie-n tălpi, poate pentru că ei cred că simţindu-le înţepătura, mai degrabă ajung unde le stă gândul. Şi după ce o fac, un timp, de bucurie îşi freacă mâinile, dar când încep să li se aprindă şi să ardă, n-au, zic ei, cum să le stingă. Zic doar asta, pentru că, de fapt, le este greu să recunoască bătutul cuielor în tălpi şi neputinţa, ori neştiinţa de a le mai scoate. Şi aşa rămân, ţintuiţi, ţintă a bumerangului aruncat de ei şi de care stiau că trebuie să se ferească.

Ar trebui, de-ar fi să ne aplecăm urechea la cei ce-şi caută în cămară amintirea trăirilor dosite, să mai lungim vorba, să ne ferim de fapte, ca să fie siguri că pot să stea între noi, deşi n-ar spune decât că sunt, totdeauna, lângă noi. Nouă însă, nu lor, ni-i dată, acum, dorinţa de noi, de a ne descoperi redescoperindu-ne, fără căutarea răgazului de a dosi trăiri pentru nopţi mai reci ori mai întunecate. Am venit cu tot ce ne este dat spre făptuire, pentru a şti că nu ne-am lăsat irosiţi de trecerea timpului.

Între adevăr şi dorinţe

La hotarul dintre da şi nu, când se taie cu incertul, ca un bisturiu întreaga certitudine, stau de veghe stihii cărora, neînţelegându-le, oamenii le-au dat un nume care să nu fie definitoriu întru totdeaua. Le-au zis dileme, lăsând viitorului, de parcă aveau puterea de a da poruncă timpului, obligaţia de a le desluşi. Poate tocmai de aceea timpul, neavând de ce să se închine omului, cel care de prea multe ori în viaţă se arăta dornic de a încerca să ştie cât de adâncă poate fi o mlaştină, doar dacă se preferă adevărul, singura şi unica certitudine, dă adevăratul nume, pe totdeauna, acelor stihii...

Eu ţi-am spus, când vorbeam despre răspunsuri şi căutam întrebările care le ţin legate de viaţă, că stai mereu aproape de nicăieri, priveşti mereu spre niciunde şi faptele tot dau târcoale lui nicicum. Şi, tot atunci, vorbind ba despre una, ba despre alta, când nu-ţi împătimeai privirile în amintirea adevărului ce-l aveai, în consens cu tine, de dăruit zi de zi, viitorului, îţi era clar, clar ca lumina zilei cu cer senin, că şi dacă pământul nu se cutremură, se poate să se rupă pasul, câlcând în golul abisului, să nu-şi mai aibă niciodată gând la trecerea pragului sau la al treptelor care să coboare dedesubt de el înălţimile semeţe.

Nu te întreb astăzi, despre tine, despre cei din jurul tău, nimic. Şi nici nu aştept să-mi spui ceva despre tine ori despre ei. Atât de mult ţi-ai îngândurat sufletul că nu mai poţi să-ţi dai nici măcar un răspuns care să nu se termine cu o întrebare, ce, imediat îl face să se arate mai încurcat decât înainte de a se contura întrebarea căreia ţi se părea că i-ai găsit răspunsul. Şi din acest haos, în care te-ai împins singură, crezându-ţi răbufnirile ca stare a unui firesc prin care îţi este definită existenţa, crezându-ţi dorinţele lumeşti ca fiind semn al Cerurilor în care îţi doreai să te ştii ajunsă şi pe care, printr-un ochi de cer, le zăreai porţile întredeschise. Cât încă mai ştiai şi încă mai spuneai că poţi, de pe scară, să cazi, cât încă mai ştiai şi spuneai şi cum, şi de ce, nu te ruşinai să spui adevărul, nu te ruşinai să priveşti în faţă pe cei care se fereau să-ţi dea crezare, poţi să alegi ceea ce vrei să îmi spui...

Undeva, într-un timp al încrederii fără limite în izbândă, la una din vămile trecerilor tale, tot mai dese, între tărâmul în care “da nu se teme să se ştie rostit şi tărâmul în care oricum şi oricând, “nu” se ţine scai de orice, când te-a cuprins teama de îngheţ pe crestele semeţe, simţind prima rafală a vântului care-ţi încerca puterea de a fi şi a rămâne ceea ce îţi spusesei că vei fi, ţi s-a părut mai uşor să cobori în adăpostul vorbelor prinse, în fugă, de coadă, şi purtate ca blazon de cei cărora li se pare că numele nu spune nimic de nu-i împreunat cu ceva ce dă înţeles, chiar dacă, rostit pe îndelete nu-şi poate găsi nici un rost. Dar, ceea ce tu ai vrut să fie doar un răgaz ca să poţi să-ţi simţi bătăile inimii în fiecare noapte şi să poţi vorbi măcar dimineaţa, sau măcar seara, cu îngerii, s-a potrivit precum se potrivesc vorbele de-acasă cu cele din târg şi, rostogolindu-te, abia pe fundul prăpastiei ţi-ai dat seama că, doar minţindu-te şi minţind, mai poţi să crezi că vezi lumina şi nu umbrele ce duc în mână făclii de trebuinţă în grotele întunecate ale adâncurilor reci, mult mai reci decât le ştiai tu, din visele tale.

Ţi-era, şi îţi spuneam tot mai des în ulţimul timp, greu şi, parcă, de la o clipă la alta, îţi aveai o altă părere despre ceea ce gândeau, vorbeau şi făceau cei din jurul tău. Ba, chiar mai mult, tu vorbeai despre adevăr şi tot tu făceai împotriva adevărului pe care abia îl rostisei. Erai deja departe de “da” şi de “nu”, rămăsesei doar cu amintirea lor, şi te foloseai de ele când te priveai în oglindă, ca să te convingi că încă erai tu. Dar oglinda nu-ţi mai arăta şi faptele tale, pentru că tu nu mai aveai dorinţa de a le cântări, aflându-le. Nu mai ştiai decât că îţi urmai dorinţa de a avea ceea ce nu aveai şi, ştiind că nu ai, îţi spuneai că ai şi începusei să mergi pe drum doar ca să ai de unde aduna pietre pe care să le arunci în cei ce aveau curajul să spună faţă de tine, sau să îţi spună în faţă, că ei nu văd avuţia ce crezi că o ai.

Acum, pe lângă tine, se aude cum fluieră vântul. Şi se mai aude că-ţi întrebi curajul dacă poate să-ţi învingă ruşinea pentru gândul rău şi vorbele aruncate când îţi doreai ca cineva să fie în locul altcuiva şi să vrea, şi acel altcineva să fie cu adevărat cineva, măcar când este în faţa ta. Şi dai târcoale când nu dormi, şi stai, tăcută, în vis, la poarta pe care o găseai, cândva, larg, deschisă. Nu-ţi dă pace ultima fărâmă de mândrie fără sens, mândria de a te crede încă păstrătoarea cheii de la poarta împlinirii, mândria care-şi doreşte să-i audă, pe nevinovaţi şi pe cei nefăptuitori, cerându-şi iertare pentru că ţi-ai vărsat mânia pe neputinţele care te-au făcut să alegi între adevăr şi dorinţe. Acum ştii ce a urmat, dar va urma şi lupta cea mare... Abia atunci vei înţelege ceea ce acum trebuia să înţelegi: dorinţele, după ce-şi fac de cap dispar, adevărul este acelaşi totdeauna şi pentru totdeauna, acum, în viaţa aceasta trecătoare şi oricând în viaţa cea fără de sfârşit.

Cu tine, acum, despre mine...

La câte am adunat, nu ştiu dacă voi avea vreodată timp să ţi le povestesc pe toate. Nu îmi este de mirare că vrei să ştii, nici nu mă întreb de ce ţi le-aş spune pe toate. După judecata lumii ar fi absurd, ar fi nefiresc. Dar eu, tu, amândoi, ne-am pus această lume în cap nevoind să stăm în haine croite după tiparele lor. E greu să ne închipuim că putem şi ca toţi ceilalţi, şi e de-a dreptul imposibil să ne obligăm, pe noi şi între noi, să arătăm şi să fim altfel. Aşa că, măcar dintr-atât ştii de ce şi absurdul şi nefirescul nu mă poate face nici tăcut, nici să caut să fac o poveste cu adevăruri îndreptate după cum poate să-mi fie mai bine.

Opreşte-mi tăcerea înainte de a se înrădăcina în felul de a privi în jur! Tu poţi, nu pot să spun că mai sunt prea mulţi cei care ar putea să o facă. Am ajuns acum să lupt nu împotrivă-i, ci să lupt cu ea, să mă răzvrătesc împotriva ei. Şi-a luat dreptul, sau cine ştie cine o va fi împuternicit să îmi ceară să-mi fie alături, să-mi fie la toate părtaşă, de nedespărţit, într-un fel pe care acum, tu, de-acolo din depărtări, cauţi să îi dai, cât de cât, un înţeles. Alţii i-au căutat motive şi aşa s-au dat de partea ei. Tu, întrebându-mă, mi-ai întins o mână şi-ai mângâiat rana ce doar eu ştiu cât de tare doare, mai ales în zori de zi.

Răspunsuri la-ntrebări, dacă mi le pui, le vei avea. Şi tu trebuie să le pui, ca aşa să mă rup şi eu de tăcere. De prea multele ori în care am tot povestit, chiar şi cuvintele, în care faptele îşi lăsau nu doar formele şi conţinuturile, ci chiar şi motivele, chiar şi puterea cu care se încredinţau prezentului lor şi viitorului făptaşilor, au ajuns din ce în ce mai searbede, ca o înşiruire de semne care pot cumva fi auzite. Pentru că erau doar auzite, fiind deja, uneori înainte de a se ordona în gând, puse pe tipar şi condamnate şi ele la a fi răspuns la un simplu exerciţiu de rutină, bun simţ şi demonstrare a înţelegerii omului prin execuţie, fără drept de recurs.

Eu, despre mine... Cu ce oare ar trebui să încep, fără să aştept întrebările tale? Mai toţi mi-au cerut să încep cu începutul, încercând să de-a prezentului motive. Până mai ieri le-am povestit pe toate, deşi îi priveam curios, aşteptând să aud vorbele de dus şi întors prin viaţa mea, vorbe care dădeau prezentului toate culorile, chiar uneori era ca spuma laptelui alteori ca întunericul minelor de cărbuni, că de luam întregul spuselor lor nu încăpea în nici un fel în tiparul faptelor mele. Şi făceau din trecut puşca ce avea glonţul pe ţeavă. Tu însă ai întrebat despre prezent, singurul care spune ceea ce e adevărat. De-aceea-ţi pot vorbi, de-aceea cu tine, despre mine pot vorbi.

De-aceea, tocmai pentru că ai pus degetul pe rana timpului, cu tine vorbind, nu mai fac nici pe plac, nici temenele, tăcerii. Şi dacă până cândva am tot vorbit, fără să fiu învins, fără să o cred pe ea învingătoare în lupta cu mine, am lăsat-o să înalţe ziduri groase în jurul meu ca, măcar în felul acesta, cei care auzind ce le spun despre oameni răi, despre oameni care se arată blajini, nevinovaţi şi oropsiţi, doar pentru că frânturi de învăţătură şi adevăruri în mai toate părţile lumii le erau crez şi măsură de judecată a mea, fără să vrea să dea piept cu ceea ce eu dau zi de zi, ori m-au judecat, ori m-au luat în derâdere, ori au început să mă sfătuiască... să tac. Aşa m-au convins şi aşa m-am convins că toate întrebările lor sunt doar pentru a se arăta binevoitori şi înţelegători, fără a înţelege totuşi ceva.

Aici, lângă mine, una-două cad sufletele în întuneric, împinse şi trase chiar de cei ce se plâng de neputinţe şi de boli. Şi te tem, se tem de moarte, se teme om de om, se laudă şi se linguşesc pe faţă şi numai cuvinte urâte spun, pe la spate, unii despre alţii. Dar toţi sunt nevinovaţi şi cruci mari, întoarse, fac, ca nu cumva, cineva, să nu le creadă nevinovăţia. Când, pe unul sau pe altul îl întreb despre vorba pe care a spus-o, se dă de ceasul morţii să afle cine mi-a spus şi i-aud cum noaptea, în somn, îi ia pe toţi la întrebări. Crezi că pot să creadă că eu ştiu ce vorbesc ei despre mine, şi le spun aşa cum au spus ei, fără ca cineva să-mi fi spus? Nicidecum, aici toţi cred că ceilalţi sunt ca şi ei, aceleaşi fapte fac, aceleaşi vorbe spun şi aceleaşi putinţe şi neputinţe au.

Nici tu nu ai acum timp să ţi le spun pe toate, nici eu nu am puterea să adun la un loc prea multe şi să le trec prin sita gândurilor, ca să pot să rânduiesc slovele care pot să îţi povestească totul, pe de-a-ntregul. Am să mai scriu, dar ţi le voi povesti eu, într-un curând ce aleargă spre noi fără să respire.

Asta e lumea, acum, pentru mine. Mă simt, în ea, străin... nu-i lumea mea şi nici n-are gând de a-şi face alt orizont privirii altceva decât pasul imediat următor. E lumea în care viitorul se defineşte strict prin a doua zi, iar a trăi prin a da nimicurilor valoare şi plus-valoare. Acum asta-i vremea în care să-i aflu şi, de pot să îi înţeleg, legile atât de aproape de cele ale timpurilor de care nici eu nu-mi aduc aminte. Tu, îmbracă-te în roşu, şi câmpurilor cu maci file simbol. Îmbracă-te în roşu, toamna asta, pentru cei mai mulţi săracă, ţie îţi va fi semn de rod bogat!