Parcă mai ieri îţi spuneam că timpul trece. Şi, uite, cât timp a trecut de când nu ţi-am scris... o oră... o zi... o săptămână... Te uită şi, dacă vei fi uimită, nu te gândi că doar pentru tine timpul trece fără să-i simţi trecerea. La fel e şi pentru mine, la fel e şi pentru alţii, la fel e, până la urmă, pentru tot ce e trăitor pe pământ. Cei care spun că nu este adevărat şi, ba spunând una, ba spunând alta, caută să nu-şi lase lor timp să se privească în urmă, din teama de a nu desluşi rostul pe care şi l-au lăsat uitat în marile răscruci ale vieţii. Dar timpul trece, tot mai repede, şi nu se vrea nicicum convins să uite să treacă hotarul dinspre ziua trecută spre ziua viitoare, lăsându-ne mai săraci cu toate clipele zilei prezente, dacă lipsite de trăiri au fost.
Din când în când, nicicum pentru că eu aş vrea, ca şi cum nu mi-ar fi îndeajuns unele sau altele, trăirile şi simţirile pe care doar puţini le mai vor să le ia ca ceea ce sunt, simţiri ori trăiri, alţii, fiindu-le viaţa, vremelnic sau pentru mai mult timp alfel, s-au strecurat în lumea celor care doar de ei ţin cont, uitând că abia au plecat din lumea celor care ştiu să ţină cont şi de alţii, lumânarea e singura care mă ajută să aştern pe hârtie slovele prin care pot să mai spun ce a fost, dar mai ales ce va fi, cu mine, cu tine, cu lumea de lângă noi, tu vremurile de acum şi cu cele care vor veni... În noaptea lungă a iernii, picurând, lumânarea îmi spune nu atât cât a fost să treacă de când s-a înserat, ci mai degrabă, cât va mai fi să fie până în zori. Şi aşa a venit şi noaptea asta, cu îndemnul de a-ţi mai vorbi ţie, aşa cum sufletul de mult mai multe ori o face...
S-au şi întâmplat multe din cele ce ţi le-am spus, în vremurile astea în care se credeau despărţite apele şi rupte în două, şi încă în două lumile, odată cu pământurile. Dar dacă nu s-au văzut ca fiind întâmplate astea, cine poate să spună ce s-a întâmplat? Eu, ştii bine, mă aşteptam că se vor întâmpla toate despre care vorbeau cei care se băteau cu pumnul în piept, la fel cum mă aşteptam ca nimeni să nu vadă ceva întâmplat. Şi uite că, împotriva tuturor argumentelor pe care s-ar putea lăsa vreunii convinşi să le pună la bătaie, de împărţirea şi separarea lumilor eu am putere să îţi spun ţie...
S-a ridicat sabia deasupra capetelor tuturor şi lovind în toate legăturile dintre oameni, ceea ce era în stânga legat de ceva din dreapta, mai repede, sau mai încet, parâmele ori iţele legăturii au început, rupându-se, ori tăiate fiind, să se încurce, să de dezlege sub lumina tăişului săbiei, ori să se lege, după cum erau cei rămaşi nelegaţi: cei din stânga cu cei din stânga şi cei din dreapta cu cei din dreapta, pândind apoi să nu fie văzuţi, când sabia se ridica în înalt, pentru a lovi cu piatra în rana legăturii ori, cei mai încăpăţânaţi, ori prea plini de ei, în rana celor de care au fost legaţi. Aşa cum stau eu şi privesc la lumea care a fost, la lumile care acum încep să fie, cei din stânga au lovit cu pietre în cei din dreapta, dar şi unii din cei din dreapta n-au stat pe gânduri şi au lovit cu ce au putut în legăturile rupte, văzându-le prea repede rupându-se. Ce-am văzut eu pe acolo ştii oare? Nu e vremea încă să spun prea multe, nu e vremea să spun ce am văzut şi ce am auzit, nu e vremea să spun despre cei din stânga, ori cei din dreapta, prea multe. Oricum pietrele m-au lovit şi pe mine, chiar dacă eram doar în trecere pe sub ploile lor de pietre.
Cine a urcat nu mai coboară, cine a plecat nu se mai întoarce, ceea ce s-a rupt nu se mai leagă, focul de s-a aprins nu se mai stinge, unde apa a îngheţat, nu se mai dezgheaţă. E doar vremea de început şi doar cei care s-au învrednicit să se uite înspre orizontul lor, luminat, luminos, umbrit ori întunecat, au avut de aflat despre început şi nici să râdă, nici să plângă nu s-au apucat fără motiv. Căci cei ce acum plâng, vor avea lumina deasupra capului pentru timpuri ce vor fi pe totdeauna. Dar cei ce s-au crezut scăpaţi de urmele faptelor şi timpurilor trecute, s-au trezit râzând fără să se mai gândească... pe sub furtuni vor merge şi, când anii îşi vor da mâna, se vor trezi loviţi de trăznete şi de fulgere, şi singuri fiind, ajutor vor cere, dar nu vor mai avea cui să ceară. De azi până mâine nu e mare aşteptare, dar tot aşa de repede oamenii se vor schimba, şi tot aşa de repede ceea ce a fost nu va mai fi la fel cum ceea ce a fost nu va mai fi.
Ceva, nevăzut se mişcă şi flacăra lumânării dă de ştire, topindu-şi marginile care se lasă pradă curgerii. Umbra prinde a se mişca deasupra mea şi mă întreb de ce totuşi nu vrea să-şi facă paşii acolo unde şi eu îmi fac paşii? Privind-o, mă întreb dacă nu tot eu sunt, dacă nu sunt formă şi umbră? De ce nu m-aş întreba dacă cel ce scrie acum sunt eu sau este umbra ce joacă în lumina lumânării şi joacă, într-un fel ciudat, flacăra lumânării spre a pleca, neştiută de mine, acolo unde are de mers spre a cunoaşte ceea ce eu nu ştiu şi a se întoarce plină de cunoaştere, pentru a spune despre toate câte le cunoaşte?
Când îţi spuneam că oamenii îmbătrânesc, nu-mi trecea nici mie prin minte că aşa de repede vor ajunge unii să nu mai ştie dacă sunt renăscuţi sau îşi numără ultimele zile. Unii pleacă şi îşi numesc plecarea plecare, alţii o numesc moarte, şi nu-i pot contrazice, ei ştiu mai bine decât oricine ceea ce urmează a face. Chiar dacă nu mai e ceva neştiut, în lume e şi frică, şi tristeţe, şi disprerare, tot mai multă. Înfricoşaţii nu-şi mai găsesc locul şi dau din colţ în colt, în goană după alte fapte ce, cred ei, le va da curaj şi dorinţă de a privi apusul soarelui ca venirea timpului în care gândurile să se facă fapte care să stea deoparte de faptele de după răsăritul care să-i găsească puşi pe treabă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Face frica din ei nişte înfometaţi de laude, că nu-şi mai află odihnă gândurilor, care fac ce fac şi aduc zvon de nelinişte minţilor pe care, cei mai vicleni încearcă să le cuminţească, ştiindu-le prea dezvelite, ori, când nu mai poate, fără ştire, dezvelitoare de ascunzişuri bine, şi cu sârguinţă, tăinuite.
Câte lumânări va avea, oare, nevoie această noapte ca să se ştie cu totul trecută? Câte fapte vor mai fi adunate, la un loc, spre a se şti cine, de ce, pentru ce şi cum le-a făcut? De câte gânduri are nevoie o faptă ca să fie făcută, e uşor de spus, dar greu de spus e câte gânduri trebuie să apară, să dispară ori să se întoarcă din drum pentru ca fapta să aibă înţeles. Când am aprins prima lumânare, mă gândeam că voi îmbătrâni cu încă o noapte şi voi putea, aşa, să ştiu câte nopţi mi-au trebuit să ajung să mă gândesc la câte nopţi îmi vor trebui să îmbătrânesc. Şi gândeam asta, ştiind că dacă voi calcula cu exactitate, voi putea, când va veni vremea, să opresc timpul cu totul, apoi să-l fac să-şi întoarcă spatele către mine, ca să meargă invers şi, când cei care stau să îl măsoare se vor trezi, dimineaţa, să nu mai înţeleagă în ce lume au ajuns, văzându-mă, nu îmbătrânit cu o noapte, ci întinerit cu o noapte. Mi-e teamă însă că, neînţelegând, aşa cum nici acum nu înţeleg decât legea pe care ei au făcut-o pentru a condamna timpul să fie în slujba lor, se vor grăbi spre înapoi, neştiind că ei, prin acea lege, întorcându-se, vor merge spre niciodată, spre nicăieri, spre propria lor nenaştere, devenind astfel ucigaşi ai propriilor părinţi.
Ce-ţi mai aminteşti despre trecut? Când ne-am întâlnit prima dată, mai ştii? Şi ce s-a întâmplat prin vieţile noastre îţi mai aminteşti? Mi-am adus aminte şi chiar voiam să-ţi spun ce ştiu eu, dar o întrebare m-a făcut să împrumut câteva amănunte umbrei ce între timp a mai plecat şi s-a întors de câteva ori. Ştii ce mi-a spus acum? Mi-a spus că dacă ştii că se apropie clipa în care tu vei ţine sabia ridicată şi vei lovi, tăind ceea ce este de tăiat, tot trecutul se va contopi cu prezentul. Acum eu stau şi mă întreb: ştii că vei tăia în curând ceea ce este de tăiat?
