Din când în când, chiar dacă sunt gândurile unora puse pe harţă, mă aşez în răscrucea timpului şi, ferindu-mă de gândurile mele, ce dau târcoale dorului, te privesc şi te tot privesc, fără să las să ştie, fără să las să se creadă, fără să las să se-nţeleagă ceva din ceea ce îmi este trăire în absolutul tăcerii mele. Te privesc cu aşteptarea-mi, firească, a trecerii peste hotarele aşezate de oameni pe drumul adevărului, adevăr care este pus la plata birului către cei care, fiind azi mari în închipuirea lor, ca să nu-şi recunoască simpla şi neputincioasa efemeritate a vieţuirii de-a valma, trimit, înainte, către tine, solie, ca şi cum ar fi din partea mea, cu glas vorbitor de răstălmăciri de-ale lor, despre neştiutele-mi căi şi drumuri ale vieţii.
Iureşul vremurilor de azi ne ţine încă socoteala trăirilor... asta aş vrea să îţi spun, să-ţi reamintesc, ar fi mai bine să zic. Mie, oamenii, cei spre care acum tu trebuie să îţi ridici privirea, îmi ţin mare socoteală, socoteala trăirilor mai ales, şi a faptelor când şi când, gândind ei că prin ele se citesc şi ştiu toate faptele mele, tot aşa cum ei cred că trăirile mele sunt date de faptele pe care, asemenea lor, citindu-se pe sine în trecut, ori neputând să-şi vadă, din întuneric, sufletul întunecat, mi le pun timpului prezent ca făptuindu-le. Ori, se întâmplă destul de des, nefăcând ceva cum ei ar vrea să fac, despre tine şi despre mine vorbesc, spunând una-alta, verzi şi uscate, doardoar, cei ascultători lor să devină ascultători de ei şi aruncători de pietre spre mine, să le cânte în strună sau măcar să le ţină isonul, când ei dau tonul absurdului furiei ridicată la rang de cerere de dreptate după dorinţă.
Am timp, mai mult decât ar fi să se creadă, să fiu străjer al timpului în care, nevăzut, neştiut, pot să-mi ascund plânsul într-o clipă de mare voioşie, ori într-un zvâcnet al cuvintelor, ca să nu-mi tulbure nimeni chemarea ce vine din trecutul meu înspre viitorul tău. Chiar dacă şi sabie de călău văd asupră-mi, tăind orice cale de a şti gândul rugăciunii tale, înţeles doar de Ceruri, şi înţeles doar de El, în Ceruri şi eu alerg spre a te ţine în braţe şi a alerga pe câmpurile pline cu flori din care, când alergăm şi le atingem, steluţe ce şi ele vor creşte, ies şi urcă spre a se agăţa de cumpăna cerului pe care oamenii, doar când sunt trişti, fiind sinceri cu ei, aşa cum rar o mai fac, le vor vedea şi ele, lacrimi de îngeri, îi vor înveseli şi le vor topi durerile şi amarul adunat prin faptele altora către ei, lăsându-le lor doar povara faptelor lor, pe care trebuie să le îndrepte spre a bucura ei pe alţii şi a se uşura ei. Şi, chiar dacă un cuţit de ghilotină ce se arată gata oricând să cadă spre a-mi reteza orice pas, ori chiar dorinţă, de a-mi face drum înspre tine, spre a-ţi putea privi zâmbetul chipului când în vise te iei la întrecere cu razele stelelor în a lumina cât mai departe, ori a cunoaşte ce se întâmplă prin ungherele întunecate ale vieţilor de oameni, gândul mi se va face pas, acolo unde pasul va lipsi, şi, nevăzut, şi neştiut, aşa cum cred oamenii că este gândul, voi fi, şi sunt, de veghe, somnului tău.
Numai eu ştiu câte simt şi câte ştiu din cele ce se cred neştiute, făcute fiind să schimbe drumuri şi să oprească cuvintele ori faptele care să dea pe faţă jocul de-a viaţa, să arate că multa curăţenie a obrajilor pe care lacrimile curg doar, neoprindu-se în nici o cută prin care se arată durerea sufletului, şi nu a minţii, este faţa care este arătată spre a fi văzută, nicidecum cea adevărată, cea care se boţeşte şi se înspăimântă şi ea, la miez de noapte, de ea înseşi, ştiind gândurile ce şi le are, cele care leagă drumuri, fură minţi, înfige pumnale şi aruncă ploi de pietre în drumul pe care s-ar putea să vină cei care ar avea dreptul şi voia de a veni, dar venirea lor lasă frica să dea pumnilor putere de a lovi, ori de a arăta slăbiciunile celor care se vor văzuţi ca fără greşeli şi fără de păcat. Ştii şi tu, ce vânzoleală e în jurul tău, câteodată, după ce clopotele bat miezul nopţii, când se spune că dorm toţi, chiar şi păsările cerului.... Atunci vin şi la mine hoţii să-mi fure, zice-se pentru tine, până şi gândul de a avea ceea ce este drept să am. Şi fură şi tot fură, nu se lasă deloc plecaţi cu mâna goală, chiar dacă, nemaigăsind ceva de luat, nemaiputând ceva să ia, se mulţumesc şi cu o lacrimă rămasă rătăcită, pierdută în zbuciumul sufe-rinţelor. Însă va veni clipa în care vor duce poruncitorilor lor doar praful de pe toba ce bate şi tot bate şi doar acel praf le va fi avuţie şi venit.
Atât de greu e pentru unii să fie oameni şi omenoşi... Acum deja vezi şi tu, auzi şi tu, cum cioburile râd de oalele crăpate şi cât gunoi e sub preşurile spoite cu roşu, ca să se arate gloria către cei atraşi de poleieli. Şi-i vezi cum, asemenea argintului viu sunt în a-şi muta gândul, privirea şi vorba înspre cei care le aduc folos, cei pe care îi cred buni spre a le aduce câştig, ori spre acei care-i umplu de laude. În mâinile tale îngerii vin şi plâng cu tine, când plângi, se bucură cu tine, când te bucuri. Şi împrejuru-ţi sunt să nu lase pe acei ce scutură, pe ascuns, cearceafurile noaptea murdărite şi păturile de prea mulţi prăfuite, în marea lor încercare de a se arăta curaţi... Atât de greu e!
