Bătăi de ceas înzidit

Iarăşi, acum, dintr-o pornire venită din umbra trecutului pe care l-ai crezut ars de la primul pas pe care l-ai făcut alături de drumul căruia i te-ai dăruit dintr-o pornire şi l-ai părăsit mânată de năluciri aduse, cu patimă, la schimb cu tine, cea care abia acum începe să se arate a nu fi decât amintirea a ceea ce ai fost, mi se abate un gând înspre tine, ca să îţi aduc aminte că ar fi timpul să te uiţi mai des la ceas, la ceasul pe care doar tu ţi-l vezi, doar tu ţi-l auzi. Că-l aud şi eu ştii, ştii că nimic din ceea ce ţi se va întâmpla nu-mi este necunoscut, chiar dacă acei scornitori de năluciri m-au trimis acolo unde credeau ei că eu pot orbi înainte ca lumina să le taie, de sub picioare, podul de ceară pe care, în cele mai întunecate nopţi, la început, şi apoi în deplinul întuneric al locului în care-şi lenevesc viaţa, trec să-şi afle împreunarea cu cei cărora le-au dat, pe un totdeauna atât de lung că nu se vor mai întoarce în curând, ceea ce nu aveau dreptul să dea, ceea ce erau ei, înainte de a se şti că vor fi.

Obiceiul meu, cel pe care l-ai ştiut dintotdeauna, de dinainte de a-mi lăsa privirii privirea ta ce ştia că trebuie să privească, fără să-şi caute motiv de a se ascunde, obiceiul de a nu călca în picioare cenuşa şi rămăşiţele, împrăştiate de vânt, ale detaliilor, mi-au adus aminte că timpul zboară şi zboară, risipindu-se în auzul celor ce, voind, dar mai ales fără voinţă de a căuta, vaietul prelung al focului, al focului ţinut să nu răbufnească, zi şi noapte, cu vorbele ce s-au bătut, tăinuit, în cuie, cu priviri minţite de chiar gândul ce nu le dă voie să fie ceea ce se vede la întoarcerea capului şi cu fapte care se vor în stare să adoarmă şi pe cei care dorm doar când apele pâraielor de munte le spune că se aşteaptă unele pe altele spre a trece mai uşor peste pietrele ce abia aşteaptă să le vadă trecute. Şi chiar aşa, ţinut în ascunzătoare, fumul s-a arătat şi mirosul lui pe mulţi i-a făcut să se depărteze, ştiindu-i izul ori doar intuindu-i motivul pentru care de atâta timp dă de ştire că focul tot va urca până în tăria cerului.

Nu prea te mai văd deloc trăind timpul, văd timpul cum se trăieşte singur, pe tine doar trecându-te, aşteptând să vezi ce se mai poate întâmpla, aşteptând să dai piept cu adevărul, fără să te mai încrezi în ceea ce, amestecat cu otravă, ţi s-a dat ca adevăr, acelui adevăr căruia te-ai dat jertfă, atunci când ţi se arătau umbrele ca trăind împrejuru-ţi şi umbrele oamenilor le confundai, căutându-mi asemănare fără a mă regăsi în altcineva, fără a mă găsi pe mine altcineva. Acelui adevăr, care a fost pus să te fugărească, şi căruia i s-a dat puterea urii şi a blestemului pe care tu-l rupsesei, împotriva celor care te împingeau de la spate să-l slujeşti, n-ai mai putut să-i întorci spatele atâţia ani, lăsându-te legată vieţi peste vieţi de faptele pe care nici măcar iertarea-mi, ori dorinţa-mi de a te lăsa liberă, nu le va putea împinge înapoi, spre a fi totul ca înainte de rostirea-ţi cuvintelor care au lăsat legământul să se lase Cerurilor ştiut.

E timpul, nu mai pot decât să spun că e timpul ca ceea ce ai spus, despre tine, să se adeverească, să se împlinească, aşa cum ceea ce despre mine ai spus, s-a împlinit. E timpul, de-aceea ceasul bate zvâcnind, spre a ieşi din peretele în care s-a închis spre a nu fi decât de tine ştiut, atât de tare, ca şi inima ta care-şi caută ieşirea în libertatea pe care i-ai furat-o prin nepăsarea ta şi prin delăsarea în ascultare a celor ce aveau toate motivele să mă facă pe mine să tac. Şi, deşi te-ai forţat să crezi, şi te-ai încăpăţânat să spui şi altora că nu n-ai zis nimic din cele pe care în gura mare le-ai zis, chiar pe malul abisului tăcerii, prin faptele spuse de tine, mi-a fost împins drumul care se aştepta că îmi vei da brânci în golul fără de ecou. Ai încercat, ştim amândoi asta, doar că te-ai oprit văzând puterea fulgerelor care luminau tălpile-ţi înnoroite...

Lupta-i pe final, şi-a fost o luptă grea. Nimeni nu a câştigat, aşa cum este să se vadă omeneşte a fi câştigul. Şi dacă nimeni nu a câştigat, nici cei ce-au pornit-o, nici cei care au trebuit să stea cu pieptul gol împotriva pietrelor, nu au pierdut mai mult decât ai pierdut tu. De-atunci până câteva zile de-acum încolo, este tot ce ţi-a mai rămas din agoniseala vieţilor pe care le-am dus, niciodată ca acum, împreună. Ştiau finalul, nici acum nu-mi este clar ce rost a avut toată lupta în care ai fost când de o parte, la-nceput, când de cealaltă, mai apoi. Ştiai finalul, nu ştiu cum de nu te-ai vrut măcar neînvinsă dacă nu şi învingătoare?

Au rămas doar clipe să se treacă şi trecerea lor să tragă după ele orele, cele care, fără să fie luate în seamă, oricum, trag viaţa după ele. Se va face şi pentru tine dimineaţa devreme şi te vei trezi buimăcită de lumina albă a zorilor. Pe aici puţini or să o vadă şi pentru că nu vor putea să vadă, nici zidul spart de cel din urmă zvâcnet al ceasului, ce-şi va confunda secunda cu minutul şi minutul cu ora, nici urcarea-ţi spre mai înalt decât înaltul tuturor. Şi abia când toţi vor roi spre roboteala fiecărei zile, se va aprinde focul şi fumul gros va da veste că apele încep să-şi spele vadul de noroi... Apoi alţii te vor urma.

Doar o clipă până-n viitor

La urma-urmelor, cine poate spune cât de mare este diferenţa între greu şi uşor, între mare şi mic, între posibil şi imposibil? Pasul cel mare ştie că trece pragul, sau pasul cel mic e mai sigur pe el şi nu se lasă de nimeni convins că ceea ce a fost este la fel cu ceea ce va fi şi, mărunţind depărtarea, tot mai repede ajunge unde are de ajuns? Şi până la urmă cine poartă pe umeri importanţa timpului: anul, ziua, ori clipa, cea căreis nimeni nu s-a învrednicit să-i găsească, pentru toţi, o măsură potrivită, cea care taie craca de sub picioare lui „a fost”, cel care e în stare să se pună de-a curmezişul drumurilor, doar când ştie că „va fi”, îl pune în umbră şi „este” îl arată cu degetul ca nemaiavând rost?

Acum, cine crezi că îşi mai bate capul cu întrebările care, dacă ar avea răspunsuri, ar da bătaie de cap celor care scriu şi rescriu istorii şi celor care, pentru a fi unora bine, pun sfinţenia lângă nesfinţenie şi adevărul lângă minciună? Lor nu le suntem, noi, eu, tu, alţii, deloc pe plac, suntem cei care punem întrebări şi le mai şi dăm exemplul faptelor care definesc o realitate a răspunsurilor...

Unde-a dispărut necunoscutul ce până ieri era realitate dintre noi? Când, cine l-a aruncat şi l-a şi topit în creuzetul trecutului, alături de teama de clipa care preface pe ieri în continuul azi al zilei de mâine? Cine altcineva decât noi, în clipa în care am rupt tăcerea faptelor, care nu avea loc de vorbe, atât timp cât au stat faptele pe gânduri?

Repede, da, repede, foarte repede, la doar o zi depărtare a stat fapta de hotărâre şi la mai puţin de o privire s-a arătat stând să se pornească timpul altei vieţi, aşteptând doar clipa în care să nu se mai vadă, de departe privind, umbre, ci doar o lumină urcătoare pe scara care este pierdere privirii dincolo de nori şi încă se vede acolo unde razelor soarelui doar câte un călător grăbit, venit din lumea haosului şi pornit tot înspre ea, le mai fură câte zâmbet fugar, din când în când.

Alfel nu putea să fie ceea ce e văzut acum ca a fost, altfel nu se putea sfârşi ceva ce se voia nesfârşit. Şi, dacă stai să te gândeşti, era cumva firesc să se încreadă în tot acel infinit trecut, nici nu-şi închipuia că doar o clipă va fi de ajuns să-l facă să-şi lase privirile pierdute în gol, spre viitor, murind...

Lumină de înger

Ridică-ţi privirea, nu te teme! După ce vei fi numărat toate cele ce le poţi găsi printre pietricelele de care doar tu ţii seamă, ştiindu-le poveştile şi păţaniile, acolo, pe Cer, acolo unde tu vezi, chiar dacă alţii nu văd stelele, caută tot înţelesul poveştilor. Între atâtea nenumărate sclipiri, lumini şi luminări, mergi acolo unde tu ştii că poţi găsi un izvor care se arată doar celor ce aud clipocitul apei blând curgătoare când tunetele asurzesc pe cei care se ştiu prea temători.

Îngerii nu se tem... Îţi mai aduci aminte cum alergau unii după îngeri?... Încercau să îi prindă ca pe fluturi şi să-i ducă în casa lor, în casa în care razele soarelui nu se lăsau, nici rugate, să treagă pragul ferestrelor. Cum fluturii zboară, la prima adiere, căci aripile lor simt apropierea celui care vrea să-i prindă, aşa şi îngerii, simţindu-i ca fiind hoţi de îngeri, se lăsau până aproape de trăirile lor şi apoi se urcau până la Ceruri, unde nu se încumeta nimeni, mai ales ei, cei care se cunoşteau în gânduri ca hoţi, să-i mai ademenească.

Tu ai intrat în casa fără lumină şi, unii, din acea casă, au crezut şi chiar cred că vor fi fericiţi, fiindu-le tu rază nepieritoare, la care să se încălzească, lumină pe care o pot folosi ca ademenire a altor îngeri şi ca aducătoare de hrană lumească, la vremea când tuturor le va fi greu să şi-o găsească, fiindu-le şi mai mult decât o dorinţă, fiindu-le mod de a se şti că vieţuiesc şi că se pot asemăna cu cei care nu se tem să-şi mărturisească, oricând, încrederea în cei care, ca şi tine, cu a Cerurilor hotărâre, printre oameni s-au coborât.

Dintre toţi cei aşa veniţi, sunt câţiva oameni, prin lumea asta, pe care Cerurile i-au lăsat să fie şi îngeri. Sunt cei care au venit aici ştiind pentru ce şi pentru cine au ales să vină. Unii s-au născut chiar dacă puseseră la cale, aceia ce-i stăteau împotrivă, să fie întâmplare cu alţi vinovaţi, de nenaştere şi întoarcere fără bun sfârşit a ceea ce aveau să facă.. Alţii au venit în pripă, când era deja mare sărbătoare în mintea celor care vânaseră un suflet şi se pregăteau să-şi aibă coroană potrivnică Cerurilor.

Povestea timpurilor în care ai ales venirea, de nu o ştii, mulţi se vor grăbi să ţi-o spună, cu multe cimilituri, bune de a arăta orice, dar în nici un caz adevărul. Nici nu vor voi, cei care îţi ţin ascuns adevărul, să îşi mai facă, vreodată, timp de a se lăsa de glume cu propria conştiinţă, şi vor spune mereu şi mereu aceleaşi cuvinte frumoase despre unii şi aceleaşi cuvinte urâte despre alţii. Te vor privi, zi cu zi ce trece vor şti despre Lumina pe care o poţi da, însă nu se vor sfii să-şi ceară partea lor, ca pe un tribut, pentru faptul că eşti printre ei. Doar când se va arăta Lumina-ţi arzătoare de cotloane, vor scrşni din dinţi. Te vor vrea fără de înger, nemaiţinând cont că tu eşti înger, în grija şi paza tainelor Slavei Cerurilor.

Povestea vremurilor în care ţi-ai ales venirea, ţi-o ştii la fel de bine cum ţi-o ştiu şi eu. Nici nu am curajul să spun că-mi aduc aminte, în acest perpetuum continuu al existenţei dincolo de existenţa prin prezenţă. Dar de-ar şti ei, pândacii mei şi îmbucuraţii de crezuta prindere a ta în bârlogul lor, că ne povestim despre vremurile care vor veni, în taină, în miez de noapte, când şi păsările, dormind, spre Poarta Cerurilor îşi ridică ochii, mie mi-ar trimite gonaci iar ţie ţi-ar împuia auzul cu întâmplări ciudate, ce şi le au în închipuire şi mi le pun în cârcă, spre a nu-ţi lăsa timp de a rostui ceea ce ai de rostuit şi de a uita că minciuna are picioarele mai scurte decât, acum, degetele tale...

Se tem mulţi împrejurul tău! Şi-s tare miraţi că nu te laşi la mâna celor care s-ar bucura să fii, şi să rămâi, neştiutoare de lumeşti nelegiuri şi cereşti legiuiri. N-ar spune vreodată că teamă li-i de tine, dar se gândesc că te poţi arăta moştenitoarea puterii de a privi dincolo de zidurile întunericului nopţii ori de a-ţi întinde mâna spre a domoli fulgerul de care se ascund cei ce se ştiu mai demult trăitori aici, doar când ştii că nu-şi are motiv să lovească. şi de a face cu ochiul soarelui spre a însenina cerul chiar dacă norii sunt coborâţi atât de jos încât toţi le simt apăsarea pe creştet, şi nu pot accepta. Se tem mulţi şi se vor arăta, în curând ca mari temători, de-aceea, după ce îţi vor fi slobozit veninul vorbelor împotriva a ceea ce ţi-a fost lăsat, cuvinte pline de alint îţi vor spune la ureche.

Eşti venită sub semn de pecete spartă şi altele ştii când altele s-au spart. Acum stă Pământul sub arsură ce nu se va vindeca, murdar fiind. Oricâtă apă s-ar turna, rana nu se va curăţa... Şi se va cutremura ca să arunce de pe rana-i dureroasă pe cei ce-i caută motiv să-l ştie în suferinţă. Sub semnul ultimei peceţi, Lumina ta se va şti şi văzută va fi. Dar atunci vor şti toţi de ce unii s-au gândit să te ţină în ascunzătoare. Şi atunci se va şti de ce mie mi-a fost rostuit drum pe niciunde. Împreună am fi răsturnat munţii... Şi acum putem... Dar, oricum, îi vom reclădi, de va fi necesar să existe.

Ridică-ţi privirile şi întinde-ţi mâna către stele. De va fi vreuna care să pălească, ajut-o cu Lumina ta de înger. Lângă tine sunt unii care încă le fură lumina. Tu ia-o înapoi şi, când va fi să fie clipa de răscruce, fă-le iar să lumineze, drumuri şi destine.

Scrisoare înspre final [II]

Un sfârşit se tot apropie. Unii spun că ar fi într-un fel, alţii într-un alt fel. Şi dintre cei unii, şi dintre cei alţii, ştiutori, sau neştiutori, înţelegători sau neînţelegători, s-au găsit mânuitori de cuvinte ce s-au pus să dea învăţături şi de gândit celor care caută doar un fel de adevăr, caută să se ştie aşa cum vor să crea-dă că sunt ştiuţi, celor caută continuu şi continuu, uitând că de multe ori au spus că au găsit ceea ce au căutat. Şi eu ştiu că vine un sfârşit, şi un început, care şi el vine îi va urma, că nu vor mai fi toate aşa cum sunt, că schimbări vor fi. Ştiu că va fi mai rău şi va fi şi mai bine. Ştiu aşa cum mulţi ştiu, ceea ce însă mie-mi este cunoscut es-te că nimeni nu va cunoaşte acel hotar, acea clipă. Se vor face toa-te să fie, dar nimeni nu ştie cum se va arăta totul.

Cândva, parcă mult mai de mult, parcă într-un trecut pe care firescul l-a făcut acum uitat, venind din necunoscutul plin de înţelesuri, te-am găsit sprijinindu-ţi gândul viitorului pe credinţă şi pe credinţa speranţei în înfăptuiri într-un rost, ştiind făptuirile de până atunci fără de rost, pe speranţa rodirii, ştiind că rodului stau împotrivă cei care ar fi trebuit să-ţi vrea văzute roadele. Venisem trecând şi-mi ştiai drum trecând. Nimic n-ar fi putut să dea motivul opririi trecerii, dar motivul s-a ivit printr-o deodată ivită putere de a fi margine de pod rupt, singurul drum care te lăsa să treci peste abisul ce-l ştiai zămislit în gând opritor de adevăruri. Nici dinaintele vestiri nu îmi erau înţelegeri ale popasului ce s-a întâmplat, făcându-se timp din viitor.

Rar mi s-a întâmplat să trăiesc, atât de aproape, schimbări pe care poveştile doar le aveau în cuprinsuri. Acum pot vorbi, altfel şi cu multe detalii, de schimbările într-un fel şi schimbările într-un alt fel. Privind dintr-o parte erau schimbări din rău în bine şi schimbări din bine în rău. Privind din cealaltă parte erau schimbări din bine în rău şi schimbări din rău în bine. Acum, când îţi scriu, în timpul de dinaintea timpurilor în care nu ne vom mai şti nici măcar de existenţă, tu nu mai ai repere ca să numeşti nici binele, bine, nici răul, rău. Toate reperele ţi le-ai lăsat pe seama altora, pierzând fireasca proprie privire asupra vieţii, iar ceea ce trăieşti este pedeapsa pentru împotrivire la împotrivitorii tăi.

Idei cu sens şi idei fără sens au făcut ca adevărurile să se muleze pe calapoade. Aceleaşi calapoade erau, ştiute de tine din timpurile în care îţi înţelegeai piedicile. Când n-ai ţinut cont de ele ţi s-au arătat nelimitările pe care calapoadele încercau să ţi le arate şi pe care ţi se croiau învelitori. Cât privirea ţi-era înspre înalturi îndreptată, trăite ţi-au fost clipe în care chiar tu înţelegeai cum ţi se vrea îndreptată înspre cenuşiul întunericului locului de sub tine. Atunci vorbeai ca nu-i timp de adormire, că nu-i timp de somn, că nu există pentru nimeni motiv de tras cu urechea la cuvinte mieroase şi şters lacrimi de şopârlă.

S-a făcut rodul rod şi are însemnul motivării şi motivului de rod. Are însemn de neşters, de netăgăduit tocmai pentru că se găsiseră vorbe de tăgadă care să pună umbre luminii. Doar aşa se mai putea să-ţi fure iarăşi pasul drumului şi să te facă slujnică la porţile trecutului, dându-ţi înţeles de netemeinicie a vieţii de altceva, altfel, altcumva ţie îţi doreşti. Azi, prin cuvântul meu, îţi arăt de nu e chiar aşa, de nu cumva ţi-au fost omorâte dorinţele de altfel şi altcumva. Iar dacă vei să îţi răspunzi, vezi de nu cumva gând rău este pus şi către altceva. Căci de este pus, rodul cu care te-ai învrednicit va pleca şi el din lumea ta şi doar eu voi mai şti de el. Pentru că nu-şi are menire să se piardă în lumi întunecate.

Tăcerii îi dai formă de lumească trăire, de fierbere la focul aprins pentru a nu lăsa gândului putinţa de a se înţelege cu trăiri de om cu rost. De prin depărtare săgeţi se tot aruncă spre a-ţi agăţa de ele simţirile şi, agându-se, să-ţi împuţineze trăirile. Sunt săgeţi făcute penru a lovi dacă nu le dai de la tine ceea ce se vrea dat, iar de dai, cu ceea ce dai, se întorc acolo de unde au plecat, în locul ce şi-l au, arătat ca fiind găsit, drept dovadă de adevăr, pentru a-ţi orbi mintea şi a-ţi întuneca rostirea. Orbind, te-ai prins în jocul neruşinat de a mă privi învins, întins în noroaie chiar şi atunci când amuţeşti, văzându-mă în faţa ta, privindu-te în ochi, nu ridicând privirea ci, mai degrabă coborând-o spre orizontul pe care tu ţi-l consideri înalt, întrebătoare despre cum încă îmi este uşor să privesc, cu aceeaşi luare aminte, înspre toate, să vad şi răsăritul şi apusul, şi chiar stelele unde cad, atunci când cad . Şi tocmai de aceea îţi doreşti să nu fiu în faţa ta: Mai sus de orizontul tău nu poţi accepta că există, altfel decât ţi s-a spus, un alt orizont.

Iar, din nou, iarăşi, încă o dată... se repetă o poveste pe care acum nu vrei să o identifici cu nimic din ceea ce înseamnă trecut pentru tine, cel ce nu pentru mine şi nici pentru altcineva nu a fost. Doar tu priveşti de-a lungul dru-murilor şi nu te uiţi nici că vin din spate către în faţă. Şi nu vezi nici că se-mpreună drumuri şi se despart drumuri, când îţi ţinteşti un gând spre mine şi rostogoleşti, doar către mine, munţii ce-ai vrea să-mi acopere cuvintele care nu se feresc de nedorinţa ta de a le auzi aşa cum sunt. Azi, e mult prea târziu să cauţi cărarea ce te lasă pierdută de zdrobitorul teasc al lumii în care poţi vieţui fără să poţi spune că trăieşti... Peste apa repede ce nu s-a oprit la marginea drumului pe care trebuia să mergi, apă ce merge înainte pe drumul meu spre a decolbui paşii, pod, acum, îţi spui că trebuia să faci, pentru că de neoprit a fost în a-l rupe şi a-ţi îndrepta paşii înspre a cunoaşte lumea în care fireasca menirea avea rost de împlinire.

Nu-i timpul, ştii prea bine, de a sta să te întrebi dacă nu cumva cumpăna fântânilor este o punte între adâncul fântânilor şi înălţimea văzduhurilor. Doar apa din fântâni o ridică o cumpănă şi-i arată folosul şi rostul. Este apa care n-a stat să aştepte ca cineva să îi arate lumina zilei, ea singură a căutat drumul de a privi spre lumină spre a ieşi la lumină. Iar când ciutura fântânii s-a coborât la ea, îmbrăţişând-o, nu a ţinut-o în frigul adâncului ci s-a lăsat ridicată spre a fi văzută şi a-şi face rostul şi menirea. Apa fântânilor prădate de hoţi ori cele care şi-au oprit ciutura în adâncuri, din care nimeni nu scoate apa, neavând cu ce, moare şi nu e nicicui de folosinţă. Şi nimeni nu vine pregătit spre a scoate apa, oricâtă sete ar avea. Doar bătrânii mai vin la fântânile cu ape stătute, să se mai scalde în apa lor. Cei care ştiu rostul lumii şi al apelor nu vin pentru scăldătoare ci pentru a le reda viaţa... Cei ce vin să se scalde vin pentru a fura şi ultima fărâmă de suflet a apelor.

Adevărul nu are nici feţe, nici faţete. Adevărul este doar unul singur. După clipa sfârşitului care se tot apropie, adevărul va fi văzut faţă în faţă. Ţi-e frică de singurătatea care-i va cuprinde pe toţi ... dar de vei ajunge în lumea ta singură, vei înţelege când ai făcut pasul înapoi, pierzându-ţi dumnezeirea, căutând să faci pace cu omul care ţi se arăta făcător de fapte dumnezeieşti, deşi n-avea cum să fie aşa, căci împotriva lui Dumnezeu era când cerea pentru sine şi pe tine te cerea pentru sine, oricât tu ai fi vrut să-ţi fii ţie şi alături de cine tu îţi voiai alăturarea.

Cuvintele acestea trebuiau să le las scrise. Este cuvânt ce va dăinui peste vieţi. Din lumea mea am să ştiu când le vei reciti. Şi paşii ce-i vei face, spre dezrobire, am să-i văd. Şi un înger ce îi întrupat acum, şi-i lângă tine, va spune, înaintea oricui, adevărul pe care nu ai avut puterea să-l mai cauţi. Cuvintele acestea vor sta să fie străjere adevărului, pentru a nu-l putea nimeni face rătăcit, pentru ca, dacă cineva se va însoţi de gândul de a face un altfel de adevăr, prin vorbele altcuiva, ori prin cântecul vreunui menestrel rătăcitor pe drumurile oamenilor, să fie spus şi să fie ştiut. Acum scrise, cuvintele acestea nicicum nu se pot schimba, nici chiar ele nu o pot face, cumva...

Scrisoare înspre final [I]

Se grăbesc vremurile de acum să plece. Timpul nici nu-şi mai înţelege rostul de a sta de veghe vieţii oamenilor. Aşteaptă clipa în care va putea să-i lase pe unii din mână pentru ca aceştia să-şi urce scara pe care ştie şi el ce greu şi ce migălos şi-au lucrat-o, trăire cu trăire, faptă cu faptă, gând cu gând. Îi vor rămâne destui în împărăţia sa şi va trebui să aibă destulă grijă de ei. Vor avea timp să-şi reia lecţiile pe care nu le-au învăţat sau pe care au crezut că sunt neînsemnate. Vor avea timp de nopţi de nesomn şi de aduceri aminte a adevărurilor pe care, din multa orbire a neîncrederii în ei, din nebuneasca laudă de sine, le-au prefăcut în minciuni şi le-au aruncat altora în spate. E timpul deci să-ţi scriu, înainte de a nu mă mai putea avea vreme de asta, înainte de a se întâmpla să trec hotarul acestei lumi care se ţine să aibă un stăpân ca-re nu are grijă de nimic altceva decât de propria-i trecere.

Ieri a fost timpul ce ne-a fost dat să ne fie împreună. Deloc scurt, unii zic lung, alţii chiar îl numesc o viaţă. Un final de viaţă, îi zic eu, fără să fiu cumva privitor cu rău. A fost ceea ce i-a fost dat să fie dintr-un şirag plin de toate. Acum a fost vremea de final dar şi vremea de alegeri. Eram pietre tari şi mari ce puteau fiecare să fie cap de pod. Dar nu amandouă odată. Prin alegere doar se putea să fie una de folosinţă şi una de aruncat iar în apa care să o şlefuiască. Doar ciocnite una de alta puteau să se aleagă singure...

Orologiile se grăbesc. Vine acum vremea să plecăm fiecare în lumea lui. Regretele de om ţi-au venit mai înainte şi le-ai făcut cuvinte de promisiune. Ele vor fi farul ce te vor calăuzi în venirea de altă dată, spre mine spre a le împlini. Şi atunci vom fi tot aşa: Eu voi fi eu, tu vei fi tu! Spuse de acum vor fi alegere de atunci. Dar legea ce atunci va fi, nu-ţi va da drept de a fi doar parte, vei fi întreg. O întreagă viaţă, o altfel de viaţă, de la început la sfârşit.

Nimic nu se poate schimba. Ai ales lovitura pe la spate. De aceea acum vom pleca nu în aceeaşi lume, ci în două lumi. Una a mea, una a ta. Una ştiută, una neştiută. Fiecare pe drumul ales de fapte. Iar în acel timp mult, fapte au fost atâtea câte trebuiau să fie spre a nu lăsa loc de tăgadă ori de şovăire, spre a nu mai fi de trebuinţă nici o altă faptă, spre răscumpărarea altora... Nimic nu se mai poate schimba, şi nici înapoi nu se poate da. Doar aşa se mai poate acum, după legea Cerurilor.

Evidenţele înşeală... e spusa ce stă pe buzele celor care nicicum nu au avut şi nici nu au încredere în ei. Cum să poţi să vrei să găseşti în mărăcini flori de tei? Spini ţi-a fost dat să găseşti pe câmpul pe care ţi l-au arătat cei cărora le-ai dat putere asupra vieţii tale. Nici măcar n-ai mai avut puterea să recunoşti că ai fost înşelată, nu doar în aşteptări. Dar n-ai putut ascunde decăderea şi te ascunzi de oamenii care avuseseră încredere în tine.

Libertatea alegerii mi-a rămas mie. Şi am ales plecarea înaintea ta. Oricum plecam în două lumi diferite. Voi pleca înainte ca să-ţi rămână timp fără dubii, timp să vezi în formă, fapte şi efecte, răsplata. Să fii pe deplin convinsă că frica e una cu tine, că pietrele azvârlite în mine lovesc şi acum în tine. Şi pe lângă tine se vor zvârcoli acei care ţi-au pus pietrele în mână. Doar aşa, înainte de plecare, vei şti ce însemnătate, pentru totdeauna, au faptele timpului ce l-ai redenumit, imediat ce ai crezut că ţi se cuvine să-ţi calci cuvintele în picioarele ce se duceau să se afunde în mlaştinile pierzaniei.

Acum îţi mai sunt încă pe aproape. Acum mai am acest timp în care se aud noaptea cum vin încet, încet, unii dintre cei plecaţi, înapoi. Tu dormi de teama viselor în care te duci şi te întorci spre porţi ce nu ţi se deschid. Pentru porţile ce le-au deschis alţii pentru tine sau chiar tu împreună cu alţii, porţi pe care ai intrat plătind vamă în rate săptămânale, smulgând din suflet bucăţi ce le aruncai în plăcerea de a privi zbaterea mlaştinei, va urma să plăteşti vama cea mare. O vamă o vei plăti-o fără să te încumeţi să ridici privirea. Şi tu, şi toţi cei ce vor veni în urma ta. Şi a mea, evident, doar că, atunci când vei înţelege legile Cerurilor, vei înţelege rostul meu în tot amalgamul vieţii tale. Eu plec! Îmi permit sa cer, din Cer, dreptul de a arunca o ultimă privire înspre acele ultime zile ale tale. Atunci îţi voi arăta ultimul semn... Acela prin care te voi chema la mine în vremurile revenirii! Semnul ce-l vei căuta din prima clipă a revenirii... Semnul ce nu te va lăsa de nimeni aproape. E doar urmarea alegerii pe care te-ai gândit că poţi cere să fie uitată...

Puţine mai sunt zilele, la fel de puţine precum mai sunt şi nopţile, şi se pot număra fără să se uite numărătoare. Puţine sunt clipele în care ultima zvâcnire să mai risipească negura. E dusă pe sub umbra norilor şi aşezată în valuri care prea târziu vor fi înţelese, atunci când răsăritul soarelui nici la amiază nu va fi decât o părere. Atunci ochii de n-or putea să vadă, se va spune că e noaptea fără de sfârşit. Atunci îţi va fi clipa de plecare spre lumea în care orbecăirea este o realitate. Nu-ţi mai fi frică de vise. Stai trează şi întreabă-i, pe cei ce vin, cum e pe acolo. E bine să ştii dinainte. Eu voi fi plecat, pe mine nu vei putea să mă întrebi.