Focul de ieri, scrumul de azi

Caută înspre departe spre altcineva, chiar spre oricine, dar mai bine spre cel ce nu ai avut niciodată de ce să îl cunoşti, dacă vrei să îţi aduci aminte de mersul pe care ţi-l tot făgăduieşti, de drumul pe care-l tot cauţi, de luminile orizontului nemărginit şi de întunericul a ceea ce rămâne în urmă, trecut prin focul vieţii trăite prin propriile simţiri, zi de zi.

Rămasă în urmă e vremea căutărilor pe care le-am înţeles, şi înţelese au fost până când ai început să le baţi cap în cap cu vreascuri de trăiri şi sensuri de dorinţe, cu învăţări şi învăţături fugare, cu obiceiuri şi obişnuinţe scoase din cufărul cu vorbe date spre ţinere de minte, toate fiind acelea care, din când în când, când nu erai amorţită de amintirile nedesluşite ale trecutului, le voiai înţeles şi lăsate la o parte până ce puteai să simţi că viaţa nu se trăieşte nici pe apucate, nici pe furate, nici pe sărite, că viaţa e un azi care nu se regăseşte într-un mâine confundat cu ieri. Rămasă în urmă e vremea în care vorbelor le căutai fapte spre a nu fi vorbe aruncate în vânt şi spre a se avea, prin fapte şi prin tine, ca motiv al împlinirii întru menire şi destin.

Iar dacă vrei să vorbim deschis, încearcă să te adui, la un loc, cea care erai, cea care ai fost, cea care eşti... Adună-ţi şi ideile, şi gândurile, şi vorbele, şi faptele... Eu nu vin să judec, nu vin să aduc argumente, eu sunt doar martor... Nu martorul judecăţii, nu-i cinstit, faţă de mine în primul rând, să-ţi arăt eu un drum, să spun eu ce văd că e rău şi ce văd că e bine. Numai tu, tu, parte din întregul care toţi suntem, căci în toţi o parte din întreg este, mai mult ori mai puţin, după cum punem sau nu punem frâu sufletului, poate să-şi găsească acel adevăr, parte din adevărul întregului, şi nu un adevăr care n-are nimic de-a face cu „totdeauna” şi nici cu „pentru mai toţi”. Adunându-le pe toate, haide, vezi tu, care sunt cele adevărate, nu lăsa pe niciuna deoparte. Martor sunt tocmai pentru a-ţi spune că toate sunt ale tale, că, deşi s-au bătut cap în cap, după cum simţeai că bate vântul, le-ai fost, întru totul, apărătoare şi, de nu ţi-au mai părut bune, doritoare de uitare.

S-au întâmplat multe, spunem toţi când nu mai avem în ce, unde, şi cum să ne mai ascundem şi apărăm de noi înşine. Şi tot pentru asta, oricui găsim o vinovăţie care, dacă nu e destul de mare, măcar ştim că o putem lua drept punct de sprijin al paşilor noştri. Şi pentru noi păstrăm toate atu-urile, ba chiar aşii pe mânecă, pentru a ne încorona ca regi, ori împăraţi, după cum ni se pare a fi mai bine, ai adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iubirii... Nici nu mai contează că aşii au aceeaşi culoare şi sunt de câteva ori mai mulţi decât necesari şi fireşti, nici că vede oricine aerul de trişori ai propriei realităţi... Doar aerul de nevinovăţie contează, doar culoarea dimprejuru-ne e importantă, ca să se dea, de departe, drept aură. Chiar dacă e fum, chiar dacă mai are şi miros, chiar dacă doar scânteile dau lumină...

Trecutului ne-am avut, şi eu, şi tu, ca datornici, fiindu-ne nouă datori cu toate cele ce ne-au fost fapte şi urmări. Azi, ceea ce suntem, suntem ca un tot a toate, cu sau fără alte datorii, în sensul adevărurilor de demult, ori ale celor pe care, acum trăind, le avem de partea noastră ori împotrivă-ne. Şi-n lumina lor am văzut, şi doar de asta pot eu să vorbesc fără să iau la bani mărunţi esenţialităţile trăirilor, cum te-ai pus să faci, din reguli, când ciocan, când nicovală, când săbii cu tăiş lucitor, dornic de a se arăta de folosinţă spre a forţa mersul paşilor mei pe drumuri înstrăinării de principii şi valori care şi-au arătat, în anii trăiţi, măcar omeneşte mai mulţi decât ai tăi, roadele ce azi, ştii bine, sunt deja rude bune cu eternitatea...

Iartă dacă încă nu te-ai hotărât pe care drum vrei să mergi. Iartă, iartă cu adevărat, nu lua uitarea ca pe o iertare pe care, din mărinimie, tu spui că o dai celor care nu ţi-au fost decât neiertători. Pe tine iartă-te, asta ţi-o spun eu, dacă vrei să vezi cine, într-adevăr, ţi-a greşit, greşind faţă de viaţă, ca să ştii dacă iertarea pe care nu ştii să o dai, e de fapt iertarea pe care o cauţi, însă de primit nu o primeşti, fiind sigură că nu ai de ce să fii iertată, fiind prea sigură de calea cea bună pe care eşti tu, calea pe care alţii chiar nu se gândesc să meargă. Iartă, încearcă să vrei, doar aşa vei şti dacă poţi mai mult şi cât de mult poţi.

Nu îţi mai aminteşti multe, de mine şi despre mine tot mai puţine, spun cei cărora le vorbeşti. Dar ţi-au spus, oare, cei cărora le dai credit chiar viaţa ta, că se vede uşor, nici nu-ţi închipui cât de uşor, că te joci de-a uitarea ca să-ţi ascunzi trecutul care, şi cât era una cu viaţa ta, doar cuvinte auzite îţi lăsa să ai, când doar cuvintele altora le puteai rosti, aceeaşi fiind cei ce te sărăceau de propria-ţi putere de a fi, tu, însăţi tu?

Au rămas cele încă nespuse, nespuse. Eu am timp să le spun, şi le voi spune... Doar tu să mai ai timp, că să poţi să faci să-ncapă în bagajul tău şi alte păreri, ca să ştii nu doar cum crezi că eşti văzută ci cum ai fost şi cum eşti, de alţii văzută. Cei ce nu îţi spun nimic, crezi tu că-ţi sunt adevăraţi prieteni?

Bătăi de ceas înzidit

Iarăşi, acum, dintr-o pornire venită din umbra trecutului pe care l-ai crezut ars de la primul pas pe care l-ai făcut alături de drumul căruia i te-ai dăruit dintr-o pornire şi l-ai părăsit mânată de năluciri aduse, cu patimă, la schimb cu tine, cea care abia acum începe să se arate a nu fi decât amintirea a ceea ce ai fost, mi se abate un gând înspre tine, ca să îţi aduc aminte că ar fi timpul să te uiţi mai des la ceas, la ceasul pe care doar tu ţi-l vezi, doar tu ţi-l auzi. Că-l aud şi eu ştii, ştii că nimic din ceea ce ţi se va întâmpla nu-mi este necunoscut, chiar dacă acei scornitori de năluciri m-au trimis acolo unde credeau ei că eu pot orbi înainte ca lumina să le taie, de sub picioare, podul de ceară pe care, în cele mai întunecate nopţi, la început, şi apoi în deplinul întuneric al locului în care-şi lenevesc viaţa, trec să-şi afle împreunarea cu cei cărora le-au dat, pe un totdeauna atât de lung că nu se vor mai întoarce în curând, ceea ce nu aveau dreptul să dea, ceea ce erau ei, înainte de a se şti că vor fi.

Obiceiul meu, cel pe care l-ai ştiut dintotdeauna, de dinainte de a-mi lăsa privirii privirea ta ce ştia că trebuie să privească, fără să-şi caute motiv de a se ascunde, obiceiul de a nu călca în picioare cenuşa şi rămăşiţele, împrăştiate de vânt, ale detaliilor, mi-au adus aminte că timpul zboară şi zboară, risipindu-se în auzul celor ce, voind, dar mai ales fără voinţă de a căuta, vaietul prelung al focului, al focului ţinut să nu răbufnească, zi şi noapte, cu vorbele ce s-au bătut, tăinuit, în cuie, cu priviri minţite de chiar gândul ce nu le dă voie să fie ceea ce se vede la întoarcerea capului şi cu fapte care se vor în stare să adoarmă şi pe cei care dorm doar când apele pâraielor de munte le spune că se aşteaptă unele pe altele spre a trece mai uşor peste pietrele ce abia aşteaptă să le vadă trecute. Şi chiar aşa, ţinut în ascunzătoare, fumul s-a arătat şi mirosul lui pe mulţi i-a făcut să se depărteze, ştiindu-i izul ori doar intuindu-i motivul pentru care de atâta timp dă de ştire că focul tot va urca până în tăria cerului.

Nu prea te mai văd deloc trăind timpul, văd timpul cum se trăieşte singur, pe tine doar trecându-te, aşteptând să vezi ce se mai poate întâmpla, aşteptând să dai piept cu adevărul, fără să te mai încrezi în ceea ce, amestecat cu otravă, ţi s-a dat ca adevăr, acelui adevăr căruia te-ai dat jertfă, atunci când ţi se arătau umbrele ca trăind împrejuru-ţi şi umbrele oamenilor le confundai, căutându-mi asemănare fără a mă regăsi în altcineva, fără a mă găsi pe mine altcineva. Acelui adevăr, care a fost pus să te fugărească, şi căruia i s-a dat puterea urii şi a blestemului pe care tu-l rupsesei, împotriva celor care te împingeau de la spate să-l slujeşti, n-ai mai putut să-i întorci spatele atâţia ani, lăsându-te legată vieţi peste vieţi de faptele pe care nici măcar iertarea-mi, ori dorinţa-mi de a te lăsa liberă, nu le va putea împinge înapoi, spre a fi totul ca înainte de rostirea-ţi cuvintelor care au lăsat legământul să se lase Cerurilor ştiut.

E timpul, nu mai pot decât să spun că e timpul ca ceea ce ai spus, despre tine, să se adeverească, să se împlinească, aşa cum ceea ce despre mine ai spus, s-a împlinit. E timpul, de-aceea ceasul bate zvâcnind, spre a ieşi din peretele în care s-a închis spre a nu fi decât de tine ştiut, atât de tare, ca şi inima ta care-şi caută ieşirea în libertatea pe care i-ai furat-o prin nepăsarea ta şi prin delăsarea în ascultare a celor ce aveau toate motivele să mă facă pe mine să tac. Şi, deşi te-ai forţat să crezi, şi te-ai încăpăţânat să spui şi altora că nu n-ai zis nimic din cele pe care în gura mare le-ai zis, chiar pe malul abisului tăcerii, prin faptele spuse de tine, mi-a fost împins drumul care se aştepta că îmi vei da brânci în golul fără de ecou. Ai încercat, ştim amândoi asta, doar că te-ai oprit văzând puterea fulgerelor care luminau tălpile-ţi înnoroite...

Lupta-i pe final, şi-a fost o luptă grea. Nimeni nu a câştigat, aşa cum este să se vadă omeneşte a fi câştigul. Şi dacă nimeni nu a câştigat, nici cei ce-au pornit-o, nici cei care au trebuit să stea cu pieptul gol împotriva pietrelor, nu au pierdut mai mult decât ai pierdut tu. De-atunci până câteva zile de-acum încolo, este tot ce ţi-a mai rămas din agoniseala vieţilor pe care le-am dus, niciodată ca acum, împreună. Ştiau finalul, nici acum nu-mi este clar ce rost a avut toată lupta în care ai fost când de o parte, la-nceput, când de cealaltă, mai apoi. Ştiai finalul, nu ştiu cum de nu te-ai vrut măcar neînvinsă dacă nu şi învingătoare?

Au rămas doar clipe să se treacă şi trecerea lor să tragă după ele orele, cele care, fără să fie luate în seamă, oricum, trag viaţa după ele. Se va face şi pentru tine dimineaţa devreme şi te vei trezi buimăcită de lumina albă a zorilor. Pe aici puţini or să o vadă şi pentru că nu vor putea să vadă, nici zidul spart de cel din urmă zvâcnet al ceasului, ce-şi va confunda secunda cu minutul şi minutul cu ora, nici urcarea-ţi spre mai înalt decât înaltul tuturor. Şi abia când toţi vor roi spre roboteala fiecărei zile, se va aprinde focul şi fumul gros va da veste că apele încep să-şi spele vadul de noroi... Apoi alţii te vor urma.

Acum, altfel, tu...

La margine de Ceruri ai găsit norii, de fiecare dată, de oricâte ori ţi-ai ridicat privirea spre înaltul de care ştiai că poţi să sprijini puntea peste marginile lumilor, ca să poţi să te rupi de un gând al faptelor care aveau mereu o vorbă de spus trecutului şi să-ţi faci de lucru doar cu drumul ce-l ai de străbătut, pentru ca mâine să se sprijine pe el însuşi, nici pe ieri, nici pe alaltăieri, iar de va fi nevoie, nici pe azi.

Ar fi multe de spus, multe ar fi de zis celor ce se opintesc să te ţină în loc, voindu-şi orizont ţintuit în dorinţe pe care nici de le-ar avea trăite nu şi-ar putea da înţeles motivelor pentru care cred acum că doar oprindu-ţi zborul, pentru a te coborî în acelaşi mers de-a buşilea pe care îl au ei în tot ceea ce fac, privirile lor ar putea să cuprindă măcar o rază de lumină din toată lumina de care, cu nesaţ, au vrut-o, o vor şi vor tot vrea să o ia de la tine spre a o arunca în pustiul nemărginit.

Unii ştiu, alţii doar au auzit, că dimineţile încep chiar mai înainte de a se contura frunza, mângâiată în căutarea ei spre lumină de adierea vântului care, înainte ca oamenii să-şi facă nerespirabil aerul, îl curăţă şi-l înnobilează cu prospeţimea avântului de care doar păsările ce zboară înspre cerul înalt pot să vorbească, atunci când dau piept cu praful şi pulberea lumii care, şi când nu se ridică asemenea norilor, tot le îngreunează aripile, smulgându-le din aripi puful ce le lasă plutirii de care au nevoie spre a găsi momentul cel mai potrivit spre a-şi atinge depărtarea de care nu se pot, pentru nimic şi pentru nimeni, lipsi.

Rost cuvintelor dă tu, acum când ştii că, la fel ca tine, şi eu pri-vesc. Zborului tău nu are rost să-i laşi umbra trecutului. Acum, când nu doar gândul ci, pentru câţiva ani, şi nu puţini, şi eu cu tine sunt, în mâinile tale ia totul. Nu-i nevoie nici să alergi, nici să te mai ascunzi de ceva... Cerul îţi va fi senin. Şi, de e nevoie, din puterea mea de a spune „nu” când e nevoie de „nu”, de a spune „da”, când „da” trebuie spus, da, fără să te mai întrebi nici de ce spui „nu”, nici de ce spui „da”... Spune, fără teamă ceea ce ai de spus.

Au plouat destul norii ploile pentru care au umbrit seninul cerului. Chiar şi lacrimile s-au dedat, până acum la obiceiul ploilor. Azi, din afara totul e la fel, în tine e altfel, acum, totul ...

Doar o clipă până-n viitor

La urma-urmelor, cine poate spune cât de mare este diferenţa între greu şi uşor, între mare şi mic, între posibil şi imposibil? Pasul cel mare ştie că trece pragul, sau pasul cel mic e mai sigur pe el şi nu se lasă de nimeni convins că ceea ce a fost este la fel cu ceea ce va fi şi, mărunţind depărtarea, tot mai repede ajunge unde are de ajuns? Şi până la urmă cine poartă pe umeri importanţa timpului: anul, ziua, ori clipa, cea căreis nimeni nu s-a învrednicit să-i găsească, pentru toţi, o măsură potrivită, cea care taie craca de sub picioare lui „a fost”, cel care e în stare să se pună de-a curmezişul drumurilor, doar când ştie că „va fi”, îl pune în umbră şi „este” îl arată cu degetul ca nemaiavând rost?

Acum, cine crezi că îşi mai bate capul cu întrebările care, dacă ar avea răspunsuri, ar da bătaie de cap celor care scriu şi rescriu istorii şi celor care, pentru a fi unora bine, pun sfinţenia lângă nesfinţenie şi adevărul lângă minciună? Lor nu le suntem, noi, eu, tu, alţii, deloc pe plac, suntem cei care punem întrebări şi le mai şi dăm exemplul faptelor care definesc o realitate a răspunsurilor...

Unde-a dispărut necunoscutul ce până ieri era realitate dintre noi? Când, cine l-a aruncat şi l-a şi topit în creuzetul trecutului, alături de teama de clipa care preface pe ieri în continuul azi al zilei de mâine? Cine altcineva decât noi, în clipa în care am rupt tăcerea faptelor, care nu avea loc de vorbe, atât timp cât au stat faptele pe gânduri?

Repede, da, repede, foarte repede, la doar o zi depărtare a stat fapta de hotărâre şi la mai puţin de o privire s-a arătat stând să se pornească timpul altei vieţi, aşteptând doar clipa în care să nu se mai vadă, de departe privind, umbre, ci doar o lumină urcătoare pe scara care este pierdere privirii dincolo de nori şi încă se vede acolo unde razelor soarelui doar câte un călător grăbit, venit din lumea haosului şi pornit tot înspre ea, le mai fură câte zâmbet fugar, din când în când.

Alfel nu putea să fie ceea ce e văzut acum ca a fost, altfel nu se putea sfârşi ceva ce se voia nesfârşit. Şi, dacă stai să te gândeşti, era cumva firesc să se încreadă în tot acel infinit trecut, nici nu-şi închipuia că doar o clipă va fi de ajuns să-l facă să-şi lase privirile pierdute în gol, spre viitor, murind...

Mai mult cenuşă decât drum

E timpul să te întreb, fără să mai spun cuvinte de început, fără să mă mai duc şi să mă mai întorc pe drumul pe care te-ai trecut spre a veni în această întâmplare care ne-a făcut, şi ne face, să ne aducem aminte că eram la început doi necunoscuţi doar pentru că ţineam de cele până acum, aici, învăţate, doar pentru că aşa ne era mai convenabil, spunând că e firesc, putând să mai dosim una-alta, câte-o faptă, câte-un gând, câte-o trăire, ca să o spunem după ce ce cunoştem mai bine, cât mai ai de gând să stai cu un picior în prag şi cu celălalt să baţi un pas care face pragul să se mire de câtă neîncredere ai tocmai în tine, şi asta doar pentru că apleci urechea la cei care se văd creatori ai lumii, dar nici măcar vorba pe care ei o spun, pe care ţie vin să ţi-o spună, nu pot să şi-o înţeleagă întru totul şi, uneori, deloc?

Loc de întors nu mai are nici unul dintre noi. Suntem faţă în faţă cu noi, cu ceea ce va fi şi cu ceea ce se va numi faptă care nu stă să aştepte nici nehotărârea să se transforme în hotărâre, nici teama să se preschimbe în curaj, nici tocmeala în spusă fără loc de alte înţelesuri. Nici drum de întoarcere nu mai avem, toate trecuturile s-au adunat la un loc şi s-au amestecat de nu ştim care este al meu şi care este al tău. Şi, dacă aşa s-a întâmplat, nu avem decât să luăm totul ca firesc şi firesc să ne mai deprindem, iarăşi, cu ceea ce doar absurzilor le pare absurd, numind ei totul după cum le e credinţa, că totul se aseamănă doar cu ei şi cu faptele lor, nicicum cu altcineva, nicicum cu altceva, să ne deprindem cu pasul deodată pus, cu fapta împreună făcută şi trăirile asemenea trăite, în clipa în care Cerurile se vor coborî dedesubt de adevărul care ne face, aşa cum ne-a mai făcut, nu doar o dată, aşa cum ne va mai face, ai timpului trăitori în nemurire.

Evidente sunt realităţile, şi tocmai ele sunt cele care îţi dau de furcă, cele care te fac să priveşti un orizontul întreg dar să nu vezi că la doi paşi de tine se adună cenuşa fierbinte semn că multe adevăruri au putrezit, aşteptând să le iei în seamă măcar înainte de ceasul al doisprezecelea, când vor bate clopotele a semn de răspântie, în care drumul pe care l-ai mers şi de vrei, şi de nu vrei, se lasă pierdut pentru totdeauna. Ca oricare drum, care s-a lungit doar pentru că s-au mai încăpăţânat câte unii să meargă pe el, prin hârtoape şi bălţi, căci nicicui nu-i era de folos să-l îngrijească, ştindu-se că doar spre nicăieri duce, va fi greu, vei obosi şi-ţi vei pierde cumpătul, negăsind nici umbră de odihnă a clipei, nici apa care să domolească setea mersului printr-un pustiu înfierbântat de singurătate. Evidente şi la îndemână îţi sunt evidenţele, dar mai laşi de la tine şi ceri timpului să mai treacă, aşa cum a mai trecut, cu vederea, să nu-ţi mai amintească de tine, chiar dacă simţi că te treci, să înţeleagă viaţa aşa cum crezi tu că e mai bine să fie.

Nimic nu mă face să cred că nu ai văzut, cândva, într-un trecut care s-a continuat şi-a curs precum curge apa unui râu limpede, şi cumva vijelios, ce se întâmplă cu orice apă când oamenii o iau din vadul ei şi-i fac ei alt vad. Dispare din ea bucuria vieţii pentru acei peşti jucăuşi şi strălucitori, şi nici apa nu se mai limpezeşte, nu se mai curăţă după fiecare a treia piatră peste care trece. Apa se leneveşte şi stă să se împreune cu tot ce curge de pe streşinile Cerurilor, ceea ce n-a putut să intre în casa norilor şi a rămas agăţat pe acoperişuri, şi cu ceea ce se prelinge pe Pământ şi prin pământ, iar peştilor jucăuşi le iau locul peşti molatici, nevinovaţi şi peşti hrăpăreţi care, mai degrabă adormiţi şi lenevitori, aşteaptă, cu orice ocazie, să-şi aibă ceea ce le este de trebuinţă, de la ei, prin ei, luând, firesc prin legea de cei ce au mutat vadul făcută, chiar şi dreptul de a creşte, de a trăi. Iar fundul apelor se umple de mâl ce seamănă mult cu cenuşa fierbinte de sub oceanul de gol mare ce acum este în jurul nostru.

Aproape de răspântia timpului suntem amândoi, amândoi avem de făcut pe cele ce le avem de făcut, deloc puţine, le-avem de făcut şi pe cele de care ne-am considerat îndreptăţiţi să nu le luăm în seamă. Nu spun prea multe, ca să nu se zică, de către cei care multe au de zis, neavând nimic de spus, că vorbesc să mă aflu în treabă. Dar privindu-ţi umbra luminată de lumina a ceea ce eşti, pe tine cea care acum nu-ţi mai este la îndemână să laşi zilele să treacă nevăzute pe lângă tine, deşi încă, azi, în acest acum plin de tumult şi absurd, îţi asumi şi înduri calvarul de a face altfel decât vrei să faci şi a vrea altfel decât simţi că ar trebui făcute cele mai multe din faptele care se ţin minte prin trăiri şi urmările lor nu sunt la vederea oricui, căci doar ţie şi pentru tine sunt jaloane şi borne ale drumului adevărat. Aşa că nu mi-a mai rămas altceva, decât să te întreb, văzându-te că deja simţi arsura cenuşii ce se făleşte în stânga şi în dreapta, ba chiar se mai şi ridică înspre Cer ca praf şi pulbere orbitoare, fără să îţi mai spun de ce o fac, fără să stau să te mai ascult vorbindu-mi de motivele pe care le-ai găsit ca să-ţi dai ţie explicaţii, cât mai ai de gând să stai cu un picior în prag şi cu celălalt să faci, să încerci să tot faci, un pas înapoi?

Litere în flori de lotus

Literele, fără grabă, se adună, îşi dau mâna după alegeri doar de ele ştiute, de dinainte de a găsi oamenii de cuviinţă să le scrie, într-un cerc, ca o horă, spre a fi buchet de ţinut în braţe ori coroană de purtat pe creştet de cei ce îşi apleacă ochii, mintea şi sufletul asupra înţelesului pe care în aduc, de departe, din depărtările înaltelor Ceruri, prin omul care şi el le primeşte în dar, ca har, de-acolo de unde nu poate lua, de unde chiar dacă vrea sau cere, nu totdeauna i se dă, şi de unde nu vin răspunsuri ci doar urmări.

De pe unde au fost să vină, jucând în juru-mi hora înţelesurilor, le-am dat doar o mână de ajutor să ajungă mai repede, negru pe alb, la tine, cea care aveai un munte de întrebări alături de întinderi nemăsurate de răspunsuri cărora nu le găseai cheia prin care se legau de întrebările tale şi astfel nu-şi potriveau ceasul cu al trăirilor tale şi veneau când prea devreme, şi nu ştiai de-i la mijloc adevărul sau piedici puse de cine mai ştie cine, sau prea târziu, şi atunci te apucai să cauţi scânteia de început în grămezi de cenuşă.

Fără să caut să aflu mai mult decât mi se spune, aşa cum de o vreme fac, chiar despre ceea ce nu mi-ai vorbit am aflat. Am aflat chiar de la tine din acel suprem care tot tu eşti, dar pe care nu-l asculţi decât rar, mai mult ca să vezi dacă ascultă de tine şi ţi se supune, obicei deprins de la oameni. Eu îl ascult pentru că înainte de a învăţa să ascult ce-mi spune al tău, după vremuri în care şi eu făceam ca tine, am învăţat celui ce în mine este, dar mai multe ştie şi pricepe decât pot eu cu mintea mea, să-i dau ascultare, să-i dau crezare şi să fac aşa cum ar face el în locul meu. Aşa am descoperit că eu rămân tot eu, dar mă întregesc şi nu mai simt fiorul fricii de urmări şi fapte.

Din aşteptările florilor lotusului care eşti tu şi care-şi vrea înflorirea, vin cohorte de litere care, răstălmăcindu-se, spun ceea ce tu nu îţi găseşti curaj de a spune. Despre clipa înfloririi şi a ochilor ce prin ele vor privi spre a face drum înaintea ta spre Ceruri, nici eu nu-ţi spun, că nu m-ai crede, doar poarta înţelegirii ţi-o deschid, ca tu, cândva, ştiind ce ţi-am spus, să nu mai cauţi mlaştina lumii, căreia să-i dai dreptate. Ţi-am scris şi voi mai scrie de câte ori îmi vei spune tu să scriu, când dat e să scriu...