Mâine, ca şi ieri

Eu, de la început ţi-am spus şi chiar atunci când ai negat, nu am avut, nu am găsit, n-aveam unde căuta, nici alte vorbe, nici alte gânduri, nici alte simţiri, să pun în loc şi aceleaşi spuse mi-au rămas, şi pe acelea le-am spus, fără îndoieli, chiar şi când erau glumă sau parte a glumelor noastre, şi atunci când erau discuţii pline de sens sau parte a discuţiilor noastre despre sensurile vieţii mele, despre sensurile vieţii tale, despre sensul vieţii, despre mersul lumii, despre imediat prezentul mâine pe care îl vom trăi, în care vom intra, fără să fim conştienţi că tocmai din prezentul acum trăit s-a întregit trecutul şi ne-a surprins viitorul despre el vorbind, fiindcă deja devenea prezent. Ţi-am spus fără ca măcar un fir de gând să mişc din loc, cu acele cuvinte, mai mereu aceleşi, fiind care doar ele pot să spună, fără să lase loc altor înţelesuri, despre ceea ce faptă făptuită e dat să fie, căci altfel de-ar fi, fapte spre mai departe ar sta ţinute în frâu şi ar aştepta-o, fiind prag pe care să-l bată şi pe care să se sprijine, să-şi aibă sprijin pentru a fi ceea ce şi ele sunt date să fie, împlinire şi întru împlinire.

Legi vechi, legi de care ţinem toţi, fără să vrem, fără să le ştim, legi pe care lumea zilelor noastre nu doar că nu le înţelege, nu le poate înţelege, nu doar că bufneşte în râs, cu înţeles de absurd, ci se-mpotriveşte lor, semn sigur că nu are cum să le nege. Sunt legi pe care le-am ştiut şi le-am păstrat peste timpurile vieţilor, peste timpurile trecerilor, când uraganele măturau lumile şi când focurile nu conteneau să se aprindă chiar şi când apele şiroiau din Ceruri ca să spele cenuşa neputinţelor arse, şi le-am păstrat ca să ne avem îndemnul de a nu ne uita pe noi, cei care am fost şi a nu uita de noi, cei care am fost aşa cum am fost şi ne-am promis, prin cuvinte legându-ne de săgeţile timpului, să fim şi să mai fim, până când ne vom lăsa liberi, unul pe celălalt, şi vom fi liberi, fără a ne şti legaţi de altcineva, dar mai ales libertatea de a nu mai sta nici o clipă în cumpeni, cu ochii ţintiţi spre lumea care ne-ar putea sta împotrivă sau care ar duce vorba de colo-colo, şi a nu mai da răgaz vorbelor, spre a se rosti, înainte ca faptele să fie fapte, fără a le putea ceva zădărnici sau preschimba în altele.

Erau zarurile aruncate când prezentului ne-am arătat că suntem aşa cum promisesem timpului să fim, tu, tu, eu, eu. Când încă zarurile se mişcau ni s-au întretăiat drumurile şi atunci, cuvintele mele, prinse în hora glumei, ţi-au sărit în faţă ca, rostogolindu-se încet, asemenea zarurilor care aşteptau să fie văzute, să nu rămână neauzite, pentru a nu avea, nici unul dintre noi, vreodată, motive să creadă că poate să dea înapoi, că poate să spere a nu fi astfel, ci a fi altfel. Întâmplător, ca toate coincidenţele, s-a arătat cerul senin şi puteai să vezi ceea ce şi eu vedeam, şi trăiai, acolo, într-o depărtare încă firească, aceeaşi bucurie a înseninării pe care o trăiam şi eu, eu cel abia ieşit dintr-o margine de furtună. Şi, chiar dacă vuietul furtunii încă se adăuga amintirii oricărei şoapte, chiar dacă tu încercai să te mai bazezi pe amintirea unei clipe de linişte dorită, se auzeau, rostogolindu-se, aceleaşi cuvinte...

N-am să-ţi spun că e uşor, n-am să spun, nici de-ar fi să-mi fie ştiut că mai este timp, ori că ceasul bate-n poarţile sufletelor noastre. Ceea ce de mine este spus, este spus pentru că trebuia să fie spus, nu pentru a te convinge şi nici pentru a te învinge, nici pentru a te lăsa convinsă, nici pentru a te lăsa învinsă. Dar nici n-am avut puterea să tac, să adun de ici-colo frânturi de idei care să ţină loc de răspunsuri sau să se prefacă întrebătoare pentru a primi răspusuri. Deja acum, în tine, în gândurile zilelor şi în visele nopţilor, se răscoală amintirile mirate de atâtea şi atâtea întrebări pe care le cauţi răspunsurilor pe care le ai fără să le cauţi, fără să ceri. Prin munţi să trecem pe o poartă ni-i dat să intrăm şi tot pe o poartă să ieşim, amândoi ca şi cum unul am fi. Mie-mi e dat să văd munţii, ţie poarta s-o deschizi. Privindu-te în ochi, când stelele se vor coborâ, jucăuşe, în privirile tale, îţi vei aminti trecutul şi vei şti de ce prezentul, redându-ne nouă, aceeaşi ce suntem, te va lăsă să urci în Ceruri şi, de-acolo, să vezi lumea dezbrăcată de legile-i ce nu fac din o diferenţă între pripon şi legătură.

A fost tot aşa cum va fi, ieri ne-a dat, ca şi mâine, puterea de a fi azi, eu, eu, tu, tu. Ne-am rămas datori, promiţându-ne cândva şi nemurirea şi înălţarea. Şi ne-am lăsat Pământului datori, aici promiţându-ne şi aici făcându-i legământ de dragoste şi iubire. A fost aşa cum va fi, de la faptă până la urmare, de la idee până la întâmplare. Mai suntem încă departe, cât încă mai e drumul de mers, mai suntem încă vis cât încă nu s-a umplut paharul răbdării şi încă mai dăm, încă odată, şi încă o dată, şanse celor caree nici pe ei nu se cred când vorbesc despre ei, celor caree nici nu îşi dau seama că ne spun ceea ce sunt ei, arătând, cumva a dispreţ şi ură, cu degetul înspre noi, făcându-se că nu pot nimic să priceapă. Când toate astea se întâmplă, paşii tăi, fără să te lase să te mai uiţi în urmă, te aduc, încet, zice-se şi chiar cumva şi tu crezi, coborâtor, la poala munţilor. Acolo voi fi, aşteptându-te!

Azi, spre mâine

Mai devreme sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, după cum ne-au fost gândurile pe când ne pregăteam patul pentru odihna nopţii, ne trezim. Odihniţi uneori, obosiţi alteori, vreme îndelungată sau altfel, zi de zi. În viaţă, zilele şi nopţile, se repetă, şi oricând se poate ca o greşeală a zilei ce-a fost, simţind-o în dimineaţa următoare, să fie amintire... De ne-ar fi învăţătură şi pentru viaţă trezirea, cândva, mai devreme sau mai târziu, nu ne-ar mai fi gândul potrivnic sufletului şi nu ne-ar mai fi sufletul pus la încercare.

Amintirile, şi dorinţa de a fi orice amintire plină de amănunte, mereu îl duce pe om mai departe decât trebuie. Şi chiar de vederea-i slăbeşte, pe oboseală dă vina şi nicidecum pe deşertăciunea ce-i întunecă mintea şi-i îngheaţă sufletul. Şi nu îşi găseşte alte motivaţii lăsându-se pradă unei continue aşteptări a căderii stelelor pe care vrea să le vadă căzute. Iar toată învăţătura vieţii o cuprinde într-o vorbă, ce el zice că spune tot: Ce-am avut şi ce-am pierdut?

Rupe-te, o clipă măcar de tot ceea ce ştii şi încearcă să vezi dacă nu cumva ştii mai multe decât ai agonisit de la unii, de la alţii, ori buchisind poveşti unele bune, altele rele... Când vei reuşi să uiţi de fricile zilei de mâine, şi vei descoperi că ţii îngropată o comoară, parcă şi de bogăţie îţi este frică. Atunci vei descoperi că azi te lasă datoare pe mâine, aşa cum îţi este azi îndatorat lui ieri. Aşa că ar fi bine dacă te-ai gândi la vorba de demult, ce te îndeamnă să nu laşi pe mâine ce poţi face azi... Descoperind ce comoară zace în tine, şi cât de veche este, vei şti cât de important este să-ţi laşi linişte vieţii următoare făcând ceea ce este de făcut într-aceasta. Nici o pornire nu-i un moft!

Ieri rămâne ieri, mâine vine peste azi şi cu grabă mare îi ia locul. Ce a rămas de ieri, apasă pe azi, iar dacă rămâne pentru mâine va înlănţui paşii drumului care va fi din ce în ce mai greu. Drumul e drept, dar pădurile, cu toate nălucile, îl străjuiesc. Şi de văzut, doar cât lumină e sau cât poţi lumina, ai să vezi. Şi cum nici ochii nu bat dincolo de orizont, nu te aştepta să vezi dincolo de cotitura drumului. Mergi drumul, dacă vrei să nu te arunce în marginea lui.

Ai urcat în tren, ieri, poate chiar alaltăieri. Vrei să cobori din mers? În urma lui, vine cutremurul!

Noi, încă oameni

Lacrimile când curg, dacă nu s-ar lăsa vederii, pe mulţi nepăsători i-ar lua valurile şi i-ar duce în pustiul însecetat şi lipsit de orice urmă de viaţă, fără trăiri. Acolo doar, poate, le-ar fi viaţa pe înţeles şi doar acolo şi-ar înţelege nemotivarea absurdului din care, printre oameni, fac balanţă şi bici.

Atât de multă singurătate s-a adăugat zilelor noastre! E de-ajuns să o cântărim pe ea ca să ştim câte zile au trecut între două întâmplări în care ne-am furişat şi ne-a scăpat din strânsoarea-i care, face ea ce face, şi e tot mai mare. Tocmai de-aceea mulţi, din aceia care vorbesc despre singurătăţi ca necesităţi absolute, cântărind-o, crezând că fiecare zi are aceeaşi măsură, ne-ar spune că umblăm pe nu ştiu unde şi fugim de oameni. Pentru ei, pentru cei care singurătatea altora e motiv de bucurie, ştiindu-ne astfel uşor de ajuns la mâna lor, există doar liniaritatea trecerii, pentru că timpul lor trece fad.

Unul, doar unul, aşa pare că s-a dat o nouă lege. Şi ca să nu fie cineva care să-i facă împotrivire, un potop de argumente cade în capul tuturor, şi al celor ce abia o aşteptau, pe faţă sau pe ascuns, şi al celor care se întreabă de ce, dintr-odată, ceea ce a fost dintotdeauna şi nu s-a dat bir cu fugiţii, spunându-se că acela este răul cel mai mare, este foarte rău şi binele este garnisit cu puterea mândriei şi pumnului pe piept, ca semn de jurământ, că nimeni şi nimic nu depăşeşte puterea lui unu. Ce rost are doi, dacă doi totul împarte?

Răspunzători ne suntem pentru ceea ce va urma, n-avem ce să mai privim în urmă. Am adunat un bagaj pe care trebuie să îl purtăm cu noi, doar inconştienţii cred că pot să se ascundă de ei înşişi. Dar, vezi, prin legea asta, scornită de minţile celor ce noaptea nu dorm din teamă că omul, dacă nu are de-a face cu răul, e prea liber şi ei rămân prea mici, se cere judecată şi pedeapsă pentru orice, nu este exclus să se dea pedeapsă şi celor care plâng îndureraţi sau de durere. Toată viaţa trebuie, după ei, întoarsă precum brazdele pământului, ca în lumina lor să se vadă ceea ce vor să vadă, ca să poată coborî, repede, ghilotina.

Amintirile noastre oare ar fi de-ajuns ca să fim exilaţi, pentru măcar o viaţă, în pustiul plin de singurătate? Vor veni vremuri în care va trebui să pierdem timpul fabricând minciuni despre noi înşine? Nu te ascunde, suntem doi oameni!

Cuvântând prin cuvinte

Luat la-ntâmplare, cuvântul nu-i decât o vorbă-n vânt pe care o aud cei care au urechi să audă. Cuvântul este început, continuare şi sfârşit, pentru fiecare, după cum îşi poate purta trăirile şi duce gândul. Şi nimic nu e, nici auzit nu e, când toate se aud doar din gândurile care lasă vraişte, în toate felurile, tot ce nu e aşa cum ele vor, tot ce nu se poate recrea după chipul şi asemănarea născocirii lor.

E la mare căutare cuvântul şi nu pentru ceea ce este să fie, ci pentru că despre el se spune că a fost întâiul de toate făcător, dar nu se întreabă nimeni cum de cel care l-a rostit a pus în el puterea de a crea, şi nu puterea de a distruge, puterea de a apropia şi nu puterea de a depărta, puterea vieţii şi nu puterea morţii. Şi se tot învârt cu lopata cuvintele mari, ca să nu se vadă că din pleavă se iau, pleavă sunt şi ca pleava se risipesc.

Nu ştiu dacă îţi mai pierzi timpul căutând să-i faci, pe cei ce nu aud, să nu spună că nu aud, pentru că sunt surzi. Se pare că încă nu te-ai convis că surzii te văd măcar că le vorbeşti şi aşa cum pot ei, aşa cum cred ei, caută să înţeleagă de la tine şi nu îţi dau răspuns din ceea ce cred ei. Aceia pe care tu tot ţi-ai mai dori să te audă nu sunt surzi, aud orice în afară de ceea ce li se spune, când vor ceva să audă, dar cuvântul este cuvântat şi nu doar spus. N-au ce să audă pentru că pentru ei totul este ştiut, n-au pentru ce să audă fiindcă ei sunt singurii care nu pot greşi! Pentru ei cuvântul este vorbă în vânt, şi nu a unei adieri ci a furtunii dezlănţuite. Tu rosteşti cuvinte, ei aud vorbe!

Uzurpatorii sunt peste tot, de ceva vreme nici nu le pasă că ar fi ştiuţi şi după nume şi după chip. De nimeni, de nimic, nu le pasă, se unesc şi se războiesc pentru orice. N-au teamă căci au cuvântul ca armă. Cuvintele lor clevetesc împotriva firescului, de orice fel ar fi, chiar împotriva firescului omenesc. Sunt peste tot, chiar cei de lângă noi. Şi tu, aşa cum fac şi eu de multe ori, le ţinem deschise porţile, le deschidem uşa cu drag, stăm ziua, stăm noaptea, aproape de ei, cu ei. Ştim, sau aflăm, vorbele ce nu ni le spun nouă, doar altora, dar îi mai lăsăm o zi, şi încă alte zile nebotezaţi pe numele ce-l poartă cei ca ei. Dar atât de dor ni se face de cuvinte care nu se lasă gândite şi nu stau să aştepte urmări... Şi aşa tu-mi apari din scrisul meu!

Aici, Acolo, tu...

Acum, sau doar cu ceva vreme în urmă, un fior de gând, venit de departe şi trecător mai departe, făcea ce făcea şi mă întreba de ce nu îţi scriu, de ce nu îţi scriu ca să îţi spun ceea ce ştiu, acel mai mult ştiut decât pare a fi văzut. Lui nu i-am răspuns, mie doar mi-am spus, că va fi destulă vreme să-ţi vorbesc despre ceea ce, dacă ar fi să scriu, nici nu mi-ar ajunge timpul, nici nu ar putea cuvintele să se îmbrace cu haina cea mai potrivită pentru a fi şi trăire, şi simţire, şi spusă, incontestabile în orice formă. Acum, o pornire bizară, plecată dintre gândurile care rătăceau în căutărea faptelor de zi cu zi, aş zice chiar împinsă de puterea, nemaiîntâlnită, a acelui fior, mi-a aruncat în ochi o umbră a şoaptelor tale, rostite pe când visai despre trecut, gândind către prezent, pentru a avea, întreg şi neîmbrobodit de dorinţele şi gândurile tale, ceea ce, pentru toţi, se numeşte viitor, ceea ce, pentru tine, se va numi, în sens deplin, viaţă.

Lumea e din ce în ce, mai mult haotică, oamenii, tot mai mult, dau din colţ în colţ, complicându-se în amănunte nesemnificative, neavând şi negăsind sens şi direcţie drumului ce ştiu că trebuie să-l meargă doar pentru că li se spune să meargă şi li se cere să-l meargă pentru a fi numiţi oameni, deşi ei simt că viaţa, sub securea unei astfel de porunci, nu mai are nimic omenesc în ea. O cruntă dezordine măcelăreşte suflete şi mărunţeşte trupuri, târguieli, vânzări şi cumpărări se fac pe unde crezi şi pe unde nu crezi, chiar şi vânzătorii uneori se vând unor altora care în loc să vândă altora, cumpără pentru ei. Sunt atâţia pe lângă tine şi, când se aprind luminile serii, te gândeşti dacă vorbele spuse unora dintre ei vor fi punct de sprijin ori pârghie regăsirii sau trambulina ce-i va arunca în haosul, ce-şi are legi atât de complexe, că puţini vor reuşi să-şi mai aducă aminte că au şi dreptul, nu doar obligaţia, de a fi răspunzători de ceea ce sunt, de ceea ce gândesc, de ceea ce spun ori de ceea ce fac, de toate câte îi pot defini ca trăitori şi nu vieţuitori, aici, acum. În locul lor stai tu, în locul lor de frămânţi tu, ca şi cum ar trebui să te trezeşti tu încă o dată, şi încă o dată, ca să ajungă să se gândească măcar pentru o clipă la somnul ce preferă să îl doarmă ei.

Ieri, câteodată în toată mărimea ce a avut-o, te gândeai, sau poate nici nu te gândeai ce mare schimbare poate fi ziua de azi. Este atât de mare că nici nu poate fi văzută, nici de noi, nici de cei care pot să vadă mai multe, mai multe decât cei mulţi din cei care sunt vieţuind ca oamenii ai lumii... Poate că doar îşi închipui câte unii, care pierd timpul căutând să vadă dacă mai povestesc ceva stelele, unii din cei care s-au recunoscut învinşi de adevăr, dintre aceia care băteau tobe şi trâmbiţau zi, oră, sau chiar minut de cotitură pentru oricine, pentru toţi deodată, lăsându-se seduşi de înălţimile pe care şi le închipuiau, tot aşa cum azi de închipuire se folosesc. Pentru tine a venit timpul să începi să te accepti, să te fi crezi că pe acele înalţimi ai urcat, când, dincolo de cele învăţate, ţi-ai aruncat masca şi ai trecut în faţa paravanului care-ţi fusese, până cu o clipă în urmă, tălmaci infidel, mai degrabă spus, un răstălmăcitor al spuselor tale, spre a te avea împotrivă-ţi.

Clopotele furtunii bat în dungă, deşi vântul are doar o adiere ce-i lasă, pe cei ce doar dacă reuşesc să creadă că ei sunt ceea ce vor să fie, neîncrezători în propriile credinţe! Este jocul prin care li se arată cât de puţin cred ei că pot face prin ceea ce sunt, lipsiţi fiind, fiindcă s-au lăsat lipsiţi, de orice convingere, de orice speranţă că li se spune adevărul, neavând nici măcar credinţa că ei reprezintă un adevăr. Este jocul destinului care nu se lasă la cheremul lor, al acelora care, în fiecare dimineaţă şi de câte ori îşi amintesc, peste zi, îşi croiesc alte haine care să arate bine, chiar dacă măsura nu are nici o şansă de a se potrivi, fără a şti că orice haină dacă e strâmtă se rupe şi fără a avea alt motiv, iar dacă e prea largă se lasă singură căzută, dezvelind tocmai goliciunile care se vor acoperite. Iar dacă-i făcută prin asemănare cu alta, care pe altcineva stă bine, acel altcineva va fi văzut, nicicum cel care se căzneşte să o poarte doar pentru că i s-a spus de alţii, sau crede el, că aşa e bine, că şi pe el stă la fel de bine, sau chiar mai bine.

Este acum timpul, după atât cât s-a şi trecut într-o destul de multă neînsemnătate a trecerii sale, da este timpul, să priveşti amiaza soarelui. Este timpul să i te laşi ei şi să nu îţi mai întorci privirea către orice strigăt de ajutor, de oriunde ar veni el, fiindcă este de multe ori prefăcut ori al disperării vreunuia, care se vrea ceea ce nu este şi vrea să aibă ceea ce nu poate avea, crezând că se poate şi că merită luna, stelele şi toate Cerurile, să se coboare în curtea lui, să-l ia în braţe şi chiar să-l încoroneze ca stăpânitor absolut a tot ce se poate supune lui. Nevăzuţi trec şi tot nevăzuţi vor trece, dar vor muşca totdeauna mâna ce li s-a întins. E timpul să te ţii, pentru Aici, şi pe tine, aproape de tine, ca să poţi să înfrunţi vijeliile care îţi stau în preajmă. Iar pentru Acolo, să te ai în grija aceleia din tine pe care, acei ce strigă, cu drag, cu bucurie, ţi-ar da o mână de ajutor pentru a o alunga şi astfel tu să fii a lor şi asemenea lor.

Paşii următori

De-ar fi fost să-mi fi căutat curajul să îţi scriu, unele din cele ce s-au întâmplat în ultimul timp, nu te-ar mai fi luat prin surprindere şi nici nu te lăsau pradă tristeţii gândurilor. Însă ştii cum e pe aici, cu treburile şi nimicurile fiecărei uităm până şi de noi. Aşa-i şi-n lumea în care gândurile vin în urma simţirilor: ba cu una, ba cu alta, ba cu cei care pe nimeni nu lasă în pace. Şi aşa a trecut timpul şi m-am trezit că e timpul să îţi spun că poţi opri ceea ce trăirile tale spun că e aproape. Nu, faptele nu sunt de oprit, doar moara care te-ar zdruncina, încercând să te macine, o poţi opri.

Ajung mai greu la tine şi trebuie să stau cu ochii în patru ca nu cumva o umbră, din cele atâtea care te pândesc, să mi se arate asemenea la chip cu tine şi să ducă pe căi ocolite, prin hârtoape ori pe prea înalte podiumuri, ca, nevăzute, celelalte să îşi facă de cap, prinzându-te între cuţit de ghilotină şi nicovală. Îmi dau de furcă, îmi dau bătaie de cap, dar nu mă las nici sedus, nici înfricoşat de ele. Stau pe aproape pentru că aşa e dat şi cât încă e pace, nu tulbur apele. Doar cine are răbdare să aştepte furtuna să pornească singură va avea toate înţelesurile care dau pe faţă motivele ei. Eu am timp să aştept, ele nu au...

Nici pentru tine nu e uşor. Sunt tot mai multe cumpenele pe care trebuie să treci, de care trebuie să treci sau cele în care trebuie să stai, confruntând adevărul cu realitatea şi întâmplarea cu premeditarea. Le împaci, la limită, dar nu te desparţi de îndoiala care te cuprinde dimineaţa, când întrebi, de ce, dacă tot ai hotărât, încă o dată să laşi de la tine, nu te poţi simţi împăcată cu tine, şi-ţi spui că ulciorul, prea des dus la apă, se împotriveşte a păstra gustul searbăd al izvorului care se laudă că dă speranţe celor ce îi zăresc tremurul plin de mândrie.

Amputarea adevărului nu-i, azi, ceva nou. De-aş fi auzit că adevărurile ce ţi se spun sunt curate ca lacrima, m-aş fi bucurat, dar îţi recunosc mirarea că cineva are curajul să înfrunte mersul de-a-ndărătelea al lumii şi să privească în faţă, păşind. Dar paşii sunt ai picioarelor scurte... Tu nu te gândi că paşii tăi se pot asemăna, priveşte-ţi urma ce rămâne când calci şi vei găsi spinii pe care calci însă înţepătura nu le-o simţi doar pentru că mai poţi pluti. Ai grijă, în curând pasul tău va trebui să fie hotărât şi apăsat..

Alături, împreună...

Lângă tine, faţă-n faţă, împreună, ca unul - o realitate pentru care povestea trecutului, va fi o dorinţă a celor ce sunt obişnuiţi să audă poveşti şi să-şi închipuie gândurile şi faptele fiecărui pas. Dar adevărul, ştiut doar de nopţile oamenilor, niciodată, de nimeni, de noi ori de ele, nu va fi împărtăţit. Ele, nopţile, ştiu mai bine decât noi, că oamenii nu-şi mai lasă nici măcar viaţa lor liberă. Pe a altora o judecă, luându-şi dreptul de a pune etichete şi a da sentinţe.

Am vorbit tăcând şi am tăcut vorbind, de câteva ori în viaţă, niciodată însă nu m-am împiedicat de gânduri, au mai scăpat câteva ocazii în care mi-am împiedicat vorbele să lase gândurile ştiute. Acum însă se întâmplă, întâmplător cum altfel n-ar putea fi, vorbele să vină în urma înţelesurilor. Aşa se face că şi povestea nu se adună acum, prin fapte, ci ea doar trage de noi să o trăim, ştiindu-se ea pe de-a-ntregul şi în toate amănuntele.

Umbletul zvonurilor e ca umbletul norilor, şi tot cum norii nu se ruşinează nici de lumina soarelui şi i se pun în cale, nici de seninul cerului pe care-l murdăreşte pentru a nu mai atrage privirile pline de admiraţie, aşa şi zvonurile, aruncate de te miri cine, umbresc vieţi şi destine ale unor oameni care nici lor, nici altora, nu au greşit. Doar că se găsesc nişte nimici ştiutori ai asemănării cu picăturile de apă, care nimic sunt dacă rămân picătură şi nu devin nor, adună picături din adevăruri şi, încondeindu-le, le ţipă în contra vântului să fie împrăştiate peste auzul celor care stau cu urechile ţintite la vorbe, pentru a şti cât mai multe, fără a încerca să şi vadă ca să ştie.

Răsunătoare se zice că sunt doar victoriile, înţelegerea nu prea mai e văzută decât ca o ciudăţenie, potrivirile doar nişte coincidenţe date de o aritmetică ce se poate aplica oricui. La atâtea explicaţii ce se dau, totuşi stau şi mă întreb: De ce, cât e viaţa omului de lungă, de ce nu sunt mulţi care să fi trăit realitatea acestei aritmetici?

Alături, amândoi, împreună... cuvintele spuse separat au înţelesuri diferite, fiecare poate să le vadă după propria-i dorinţă. Nu mai vreau să caut, ştiu că nici tu nu cauţi, înţelesuri. Ridică-ţi privirea şi lasă-ţi mâna să prindă mâna care te aşteaptă. E timpul să priveşti dincolo de valurile ce ţi se sparg, când vesele, când furioase, sub paşii tăi. Ridică-te, haide!

Umbra de noapte

Leagă-ţi ochii, dacă atât de mare e durerea celor care, în jurul tău, orbecăie în întunericul neputinţei de a şti că şi tu ai adevăruri mari, la fel de mari ca ale lor. Leagă-ţi-i! Vor sări scântei când vor începe să se bată cap în cap ideile lor de ieri, cu cele de mâine, şi spre tine vor veni, arzând şi ţipând de durere, spunând că s-au lovit ba de una, ba de alta. Poţi să le spui tu, oricât, că nu au fost nici pietre, nici copaci, ci doar unii ca şi ei, vor zice ca tine doar cât îţi vor cere să le alini durerea. Apoi vor pleca acolo unde ei vor căuta să nu zică nimeni altfel decât ei. Şi vorbele lor vor fi bici şi secure pentru tine. Unele le vei auzi...

Explicaţii, oricând, pentru orice, se vor găsi mereu, cineva, să vină să le spună se va găsi. Chiar acum, când ţie îţi pui întrebări şi cauţi explicaţii ca să-ţi fie întregi răspunsurile, pe-aproape de tine se învârte câte un titirez ce îşi simte călcâiele arzând de dorinţa de a te face să vezi negrul ca un splendid roşu şi chiar verdele ca un nemaiîntâlnit cer senin. Doar că atunci când tu îi vei spune de cât alb e în juru-ţi, văzând că învârteala nu-i iese, negru văzând în faţa ochilor, din priviri foc şi smoală spre tine va curge.

Nu te privi, seara, în oglindă, dacă nu eşti pregătită să vezi ceva ce, oricât te-ai şti de puternică, ori curajoasă, te-ar face să te cutremuri. Privindu-te, când te-ai roti, şi doar coada ochiului ar prinde să vadă, te-ai lămuri şi convinge. Aşa cum ţi-ai răsări atunci, undeva dincolo de sticla lucitoare, aşa vei arăta, căci aşa te gândesc unii din prea-mare apropiere. Dacă încă te gândeşti şi te răzgândeşti la asta, încearcă. E mai bine să încerci, aşa vei şti ce ai de făcut şi dacă prinzi curajul de a apăra ceea ce eşti, depărtându-te şi depărtând oamenii prea mici pentru ceea ce chiar tu i-ai lăsat să fie.

Umbra, noaptea, e prea mică, de aceea nu desluşeşti iţele care ţes păienjeniş de piedici, intrigi şi deznădejde în jurul tău. E tot aşa cum, noaptea, de pe ţărm de mare, valurile mici se confundă cu respiraţia apei, nelăsând să se vadă spuma care dă de furcă malurilor care, neluând-o în seamă, se trezesc doborâte şi căzute în deznădejdea risipirii. Noaptea de ai lăsa simţirile să-ţi vorbească, ţi-ar fi mai clar, chiar şi gândurile celor ce caută spre tine, gândurile care caută să te oprească din drum doar pentru a le fi la dispoziţie, le-ai auzi deja rostite. Acum e miez de noapte...

Printre drumuri

Parcă dintotdeauna, dar şi parcă acum prima dată, îmi este dat să ştiu şi îmi este lăsat să te privesc citindu-ţi slova poveştii pe care o răstălmăceşti în creuzetul sufletului, în care adaugi lacrimi de nimeni ştiute, şi ajunge gând al oamenilor, încercând să-i facă să ştie că trăiesc aceleaşi timpuri cu tine, ca să se poată împăca şi ei cu viaţa şi să caute calea de a-şi convinge viaţa să se împace cu ei, ei cei care-i fac, la repezeală, bulucind cuvinte mari şi ideile altora, un anumit ţel, din trăirile tale sau, pe ascuns, chiar din tine, din ceea ce eşti tu.

Este-atâta larmă şi-atâtea vorbe poţi să auzi în jurul tău... Dacă ţii ochii închişi, dacă uiţi că şi vântul, dar şi ploaia, pot să spargă liniştea munţilor, aşa cum o fac şi şuvoaiele de apă ce îşi încearcă pute-rea cu stâncile care, de nu le-ar sta în cale le-ar lăsa să-şi facă de cap şi, în trufia lor ar şiroi muntele întreg, n-ar fi greu să crezi că împrejuru-ţi stau toţi acei care fac larmă, cei care pun laudele să se încolăcească în jurul cuvintelor ca să se rostogolească mai uşor şi, aşa, chiar prelingându-se şi lăsând urme ce dispar sub lumina soarelui, mai uşor să ajungă la tine.

Teama, teama da, îi face pe cei mai mulţi să vorbească. Spusele temerilor, deşi s-ar putea să creadă că se pot mai uşor simţi decât cele dospite în copaia intenţiei, trec, pe drumul vorbelor fireşti de parcă fireşti ar fi. Uneori, împuternicindu-le frica, spre a nu-ţi lăsa timp să le înţelegi, ca să te facă să crezi că sunt cel mai mare adevăr care ţi se spune, ca să te laşi îmbătată ca de mirosul primăverii, fac tumbe, dau din coate şi ţi se bagă în faţă şi îţi atrag mereu privirea, stând tot timpul cu privirea în sus, îşi caută un fel de treabă, ca tu să nu le poţi cumva dibui. În urma lor, cine nu se lasă prins în păienje-nişul lor şi vrea să le vadă drumul, abia când sunt ajunse acolo unde sunt trimise, vede că firescul drumului, care le era mândrie, nu-i decât un simulacru de cărări întortocheate şi înnodate spre a se arăta deplin şi luminos.

Ridică-ţi privirea când auzi că ropotul vorbelor nu se dă oprit până ce nu le dai măcar bineţe. Dacă nu te laşi sedusă de omenescul şi firescul obicei de a le mulţumi, vei putea uşor să vezi cum nu zăbovesc şi vor chema, de-acolo de unde au plecat şi ele, alte vorbe ticluite după învăţăturile celor venite la-nceput, încredinţate fiind că au lovit bine în zidul cetăţii care eşti şi poartă largă şi-a deschis cel care nu se va sfii, chiar dacă va intra ori chiar dacă niciodată nu va păşi peste urmele zidului, să îşi spună sieşi, şi altora să spună, laude despre sine şi despre uşurinţa de care oricine se poate folosi pentru a fi învingător. Şi de va fi aşa, alai de lăudători ţi se va înşira în faţa ochilor, ce vor veni să-ţi fure meşteşugul răstălmăcirii, spre a putea fi înţeleasă, povestea despre om şi trăirile sale.

Unde nu-i cap, picioarele rămân să îndure arsura cărbunilor în-cinşi. Câteodată, prea îndestulate de arsuri, singure merg să se ştie de ape, ori de pământ, ori de amândouă apărate, căci altfel şi de este focul stins, vântul le înteţeşte usturimea. Iar acel cap care atunci când trebuia să vadă unde merge s-a pierdut, dorindu-şi să meargă mai mult decât îi era dat, atunci când s-a-nfricoşat că altcineva, de nu poate fi supus, are un alt cap, care are grijă de tot, de picioare, de trup, şi de omenie, se lasă de picioare dus acolo unde merg ele. Şi cum ele de acolo nu mai vor să iasă, acolo şi el, fără să mai poată face ceva, pe totdeauna rămâne.

Ţi-e gândul spre departe, spre tărâmul cerului senin, acolo unde soarele răspunde tuturor celor care-i dau bineţe. Tu înspre acolo mergi, temătorii spre înapoi, dar ca să nu-şi recunoască teama, se tem că tu poţi să şi ajungi. Ţi-e drumul printre drumuri, drumuri bătătorite şi uscate de paşii lor, cei care una-două o iau la fugă spre acolo, când e să încerce să oprească pe cineva, sau chiar când cred că pot ajunge agăţându-se de cineva, dar stau cu ochii la drumul altora, să vadă dacă nu li-i mai bine şi mai uşor să fie părtaş de o noapte drumurilor altora, convinşi că ştiu drumul şi nu sunt decât binevoitorii care s-au întors, după ce-au cunoscut culmile semeţe ale măreţiei şi recunoaşterii fireşti, a tuturor, nu doar a unora, pentru a fi călăuze, fără vorbe spuse, doar prin fapte arătători ca binevoitori şi dezinteresaţi.

Adevărul e că toată vorbăria e doar treaba ce şi-o fac unii, ca să nu se spună că stau degeaba. Stând ei, degeaba, îşi caută folos ca să tragă foloase şi nimeni să nu le spună că tot ceea ce fac este din interes. De-aceea numai gust de lapte şi de miere îşi vor cuvintele îndrugate. Dar gustul, dacă cineva începe a le lua drept adevărate, chiar dacă paharul, în care sunt cu dărnicie puse, nu e luat drept leac pentru sete, chiar dacă paharul, din care mai că dau pe din afară, nu e băut până la fund, se simte gustul amar, mai amar ca pelinul. Iar faptele şi urmările lor sunt pline de amărăciune. Ca să nu te amărăşti fără motiv, ca să nu-ţi câştigi dreptul sau obligaţia, faţă de tine, de a avea regrete, drumul tău lasă-l pe unde ţi s-au pus paşii să-l meargă, printre drumuri prea bătătorite şi şi dinadins poleite cu lumina împrumutată de la alţii...

Între noi, lângă noi şi noi

Luând la bani bărunţi vremurile de azi, nu prea mai găsim ceva nou. Îţi este milă să vezi că timpul pe lângă om şi omul pe lângă timp trece. Nu-i de mirare că timpul omului s-a refugiat din haos în dezordine iar omul s-a plafonat în stadiul de executant al faptelor care satisfac necesităţi, lăsându-şi trăirile în paragină.

Altarele, vezi şi tu, oriunde te-ai duce, sunt goale de credinţă, chiar dacă n-ai loc, uneori nici să întorci privirea către Cer, de-ţi e dor de libertatea înaltului senin. Se îmbulzesc toţi să ceară, şi cer, cu mult patos, cei ce au, mai mult să aibă şi plătesc ca şi cum ar cumpăra. Şi, tot acolo, stau să aştepte cei ce poartă haină de credinţă, dar dedesubturile sunt doldora de nesăbuinţă şi râs în barba ce o ţin doar ştiind-o bună la a ademeni pe cei doritori de toate la schimb cu nimicuri şi nimicnicii.

Una peste alta, multe nu ne sunt la îndemână, nici nouă, nici la toţi ceilalţi ce sunt pe lângă noi, de nu măsurăm de două ori şi de două ori să facem proba, ca să putem să tragem linia care să separe vieţuirea de trăire şi minciuna de miile de adevăruri pe care, pe zi ce trece, tot mai mulţi le iau drept adevăruri mai mici, ca să nu le spună că sunt minciuni mai mici. Şi în tot acest vacarm, încă avem noi puterea să ne fim adevăr!

Repede, mult prea repede, îşi bat oamenii cuie-n tălpi, poate pentru că ei cred că simţindu-le înţepătura, mai degrabă ajung unde le stă gândul. Şi după ce o fac, un timp, de bucurie îşi freacă mâinile, dar când încep să li se aprindă şi să ardă, n-au, zic ei, cum să le stingă. Zic doar asta, pentru că, de fapt, le este greu să recunoască bătutul cuielor în tălpi şi neputinţa, ori neştiinţa de a le mai scoate. Şi aşa rămân, ţintuiţi, ţintă a bumerangului aruncat de ei şi de care stiau că trebuie să se ferească.

Ar trebui, de-ar fi să ne aplecăm urechea la cei ce-şi caută în cămară amintirea trăirilor dosite, să mai lungim vorba, să ne ferim de fapte, ca să fie siguri că pot să stea între noi, deşi n-ar spune decât că sunt, totdeauna, lângă noi. Nouă însă, nu lor, ni-i dată, acum, dorinţa de noi, de a ne descoperi redescoperindu-ne, fără căutarea răgazului de a dosi trăiri pentru nopţi mai reci ori mai întunecate. Am venit cu tot ce ne este dat spre făptuire, pentru a şti că nu ne-am lăsat irosiţi de trecerea timpului.

Între adevăr şi dorinţe

La hotarul dintre da şi nu, când se taie cu incertul, ca un bisturiu întreaga certitudine, stau de veghe stihii cărora, neînţelegându-le, oamenii le-au dat un nume care să nu fie definitoriu întru totdeaua. Le-au zis dileme, lăsând viitorului, de parcă aveau puterea de a da poruncă timpului, obligaţia de a le desluşi. Poate tocmai de aceea timpul, neavând de ce să se închine omului, cel care de prea multe ori în viaţă se arăta dornic de a încerca să ştie cât de adâncă poate fi o mlaştină, doar dacă se preferă adevărul, singura şi unica certitudine, dă adevăratul nume, pe totdeauna, acelor stihii...

Eu ţi-am spus, când vorbeam despre răspunsuri şi căutam întrebările care le ţin legate de viaţă, că stai mereu aproape de nicăieri, priveşti mereu spre niciunde şi faptele tot dau târcoale lui nicicum. Şi, tot atunci, vorbind ba despre una, ba despre alta, când nu-ţi împătimeai privirile în amintirea adevărului ce-l aveai, în consens cu tine, de dăruit zi de zi, viitorului, îţi era clar, clar ca lumina zilei cu cer senin, că şi dacă pământul nu se cutremură, se poate să se rupă pasul, câlcând în golul abisului, să nu-şi mai aibă niciodată gând la trecerea pragului sau la al treptelor care să coboare dedesubt de el înălţimile semeţe.

Nu te întreb astăzi, despre tine, despre cei din jurul tău, nimic. Şi nici nu aştept să-mi spui ceva despre tine ori despre ei. Atât de mult ţi-ai îngândurat sufletul că nu mai poţi să-ţi dai nici măcar un răspuns care să nu se termine cu o întrebare, ce, imediat îl face să se arate mai încurcat decât înainte de a se contura întrebarea căreia ţi se părea că i-ai găsit răspunsul. Şi din acest haos, în care te-ai împins singură, crezându-ţi răbufnirile ca stare a unui firesc prin care îţi este definită existenţa, crezându-ţi dorinţele lumeşti ca fiind semn al Cerurilor în care îţi doreai să te ştii ajunsă şi pe care, printr-un ochi de cer, le zăreai porţile întredeschise. Cât încă mai ştiai şi încă mai spuneai că poţi, de pe scară, să cazi, cât încă mai ştiai şi spuneai şi cum, şi de ce, nu te ruşinai să spui adevărul, nu te ruşinai să priveşti în faţă pe cei care se fereau să-ţi dea crezare, poţi să alegi ceea ce vrei să îmi spui...

Undeva, într-un timp al încrederii fără limite în izbândă, la una din vămile trecerilor tale, tot mai dese, între tărâmul în care “da nu se teme să se ştie rostit şi tărâmul în care oricum şi oricând, “nu” se ţine scai de orice, când te-a cuprins teama de îngheţ pe crestele semeţe, simţind prima rafală a vântului care-ţi încerca puterea de a fi şi a rămâne ceea ce îţi spusesei că vei fi, ţi s-a părut mai uşor să cobori în adăpostul vorbelor prinse, în fugă, de coadă, şi purtate ca blazon de cei cărora li se pare că numele nu spune nimic de nu-i împreunat cu ceva ce dă înţeles, chiar dacă, rostit pe îndelete nu-şi poate găsi nici un rost. Dar, ceea ce tu ai vrut să fie doar un răgaz ca să poţi să-ţi simţi bătăile inimii în fiecare noapte şi să poţi vorbi măcar dimineaţa, sau măcar seara, cu îngerii, s-a potrivit precum se potrivesc vorbele de-acasă cu cele din târg şi, rostogolindu-te, abia pe fundul prăpastiei ţi-ai dat seama că, doar minţindu-te şi minţind, mai poţi să crezi că vezi lumina şi nu umbrele ce duc în mână făclii de trebuinţă în grotele întunecate ale adâncurilor reci, mult mai reci decât le ştiai tu, din visele tale.

Ţi-era, şi îţi spuneam tot mai des în ulţimul timp, greu şi, parcă, de la o clipă la alta, îţi aveai o altă părere despre ceea ce gândeau, vorbeau şi făceau cei din jurul tău. Ba, chiar mai mult, tu vorbeai despre adevăr şi tot tu făceai împotriva adevărului pe care abia îl rostisei. Erai deja departe de “da” şi de “nu”, rămăsesei doar cu amintirea lor, şi te foloseai de ele când te priveai în oglindă, ca să te convingi că încă erai tu. Dar oglinda nu-ţi mai arăta şi faptele tale, pentru că tu nu mai aveai dorinţa de a le cântări, aflându-le. Nu mai ştiai decât că îţi urmai dorinţa de a avea ceea ce nu aveai şi, ştiind că nu ai, îţi spuneai că ai şi începusei să mergi pe drum doar ca să ai de unde aduna pietre pe care să le arunci în cei ce aveau curajul să spună faţă de tine, sau să îţi spună în faţă, că ei nu văd avuţia ce crezi că o ai.

Acum, pe lângă tine, se aude cum fluieră vântul. Şi se mai aude că-ţi întrebi curajul dacă poate să-ţi învingă ruşinea pentru gândul rău şi vorbele aruncate când îţi doreai ca cineva să fie în locul altcuiva şi să vrea, şi acel altcineva să fie cu adevărat cineva, măcar când este în faţa ta. Şi dai târcoale când nu dormi, şi stai, tăcută, în vis, la poarta pe care o găseai, cândva, larg, deschisă. Nu-ţi dă pace ultima fărâmă de mândrie fără sens, mândria de a te crede încă păstrătoarea cheii de la poarta împlinirii, mândria care-şi doreşte să-i audă, pe nevinovaţi şi pe cei nefăptuitori, cerându-şi iertare pentru că ţi-ai vărsat mânia pe neputinţele care te-au făcut să alegi între adevăr şi dorinţe. Acum ştii ce a urmat, dar va urma şi lupta cea mare... Abia atunci vei înţelege ceea ce acum trebuia să înţelegi: dorinţele, după ce-şi fac de cap dispar, adevărul este acelaşi totdeauna şi pentru totdeauna, acum, în viaţa aceasta trecătoare şi oricând în viaţa cea fără de sfârşit.

Cu tine, acum, despre mine...

La câte am adunat, nu ştiu dacă voi avea vreodată timp să ţi le povestesc pe toate. Nu îmi este de mirare că vrei să ştii, nici nu mă întreb de ce ţi le-aş spune pe toate. După judecata lumii ar fi absurd, ar fi nefiresc. Dar eu, tu, amândoi, ne-am pus această lume în cap nevoind să stăm în haine croite după tiparele lor. E greu să ne închipuim că putem şi ca toţi ceilalţi, şi e de-a dreptul imposibil să ne obligăm, pe noi şi între noi, să arătăm şi să fim altfel. Aşa că, măcar dintr-atât ştii de ce şi absurdul şi nefirescul nu mă poate face nici tăcut, nici să caut să fac o poveste cu adevăruri îndreptate după cum poate să-mi fie mai bine.

Opreşte-mi tăcerea înainte de a se înrădăcina în felul de a privi în jur! Tu poţi, nu pot să spun că mai sunt prea mulţi cei care ar putea să o facă. Am ajuns acum să lupt nu împotrivă-i, ci să lupt cu ea, să mă răzvrătesc împotriva ei. Şi-a luat dreptul, sau cine ştie cine o va fi împuternicit să îmi ceară să-mi fie alături, să-mi fie la toate părtaşă, de nedespărţit, într-un fel pe care acum, tu, de-acolo din depărtări, cauţi să îi dai, cât de cât, un înţeles. Alţii i-au căutat motive şi aşa s-au dat de partea ei. Tu, întrebându-mă, mi-ai întins o mână şi-ai mângâiat rana ce doar eu ştiu cât de tare doare, mai ales în zori de zi.

Răspunsuri la-ntrebări, dacă mi le pui, le vei avea. Şi tu trebuie să le pui, ca aşa să mă rup şi eu de tăcere. De prea multele ori în care am tot povestit, chiar şi cuvintele, în care faptele îşi lăsau nu doar formele şi conţinuturile, ci chiar şi motivele, chiar şi puterea cu care se încredinţau prezentului lor şi viitorului făptaşilor, au ajuns din ce în ce mai searbede, ca o înşiruire de semne care pot cumva fi auzite. Pentru că erau doar auzite, fiind deja, uneori înainte de a se ordona în gând, puse pe tipar şi condamnate şi ele la a fi răspuns la un simplu exerciţiu de rutină, bun simţ şi demonstrare a înţelegerii omului prin execuţie, fără drept de recurs.

Eu, despre mine... Cu ce oare ar trebui să încep, fără să aştept întrebările tale? Mai toţi mi-au cerut să încep cu începutul, încercând să de-a prezentului motive. Până mai ieri le-am povestit pe toate, deşi îi priveam curios, aşteptând să aud vorbele de dus şi întors prin viaţa mea, vorbe care dădeau prezentului toate culorile, chiar uneori era ca spuma laptelui alteori ca întunericul minelor de cărbuni, că de luam întregul spuselor lor nu încăpea în nici un fel în tiparul faptelor mele. Şi făceau din trecut puşca ce avea glonţul pe ţeavă. Tu însă ai întrebat despre prezent, singurul care spune ceea ce e adevărat. De-aceea-ţi pot vorbi, de-aceea cu tine, despre mine pot vorbi.

De-aceea, tocmai pentru că ai pus degetul pe rana timpului, cu tine vorbind, nu mai fac nici pe plac, nici temenele, tăcerii. Şi dacă până cândva am tot vorbit, fără să fiu învins, fără să o cred pe ea învingătoare în lupta cu mine, am lăsat-o să înalţe ziduri groase în jurul meu ca, măcar în felul acesta, cei care auzind ce le spun despre oameni răi, despre oameni care se arată blajini, nevinovaţi şi oropsiţi, doar pentru că frânturi de învăţătură şi adevăruri în mai toate părţile lumii le erau crez şi măsură de judecată a mea, fără să vrea să dea piept cu ceea ce eu dau zi de zi, ori m-au judecat, ori m-au luat în derâdere, ori au început să mă sfătuiască... să tac. Aşa m-au convins şi aşa m-am convins că toate întrebările lor sunt doar pentru a se arăta binevoitori şi înţelegători, fără a înţelege totuşi ceva.

Aici, lângă mine, una-două cad sufletele în întuneric, împinse şi trase chiar de cei ce se plâng de neputinţe şi de boli. Şi te tem, se tem de moarte, se teme om de om, se laudă şi se linguşesc pe faţă şi numai cuvinte urâte spun, pe la spate, unii despre alţii. Dar toţi sunt nevinovaţi şi cruci mari, întoarse, fac, ca nu cumva, cineva, să nu le creadă nevinovăţia. Când, pe unul sau pe altul îl întreb despre vorba pe care a spus-o, se dă de ceasul morţii să afle cine mi-a spus şi i-aud cum noaptea, în somn, îi ia pe toţi la întrebări. Crezi că pot să creadă că eu ştiu ce vorbesc ei despre mine, şi le spun aşa cum au spus ei, fără ca cineva să-mi fi spus? Nicidecum, aici toţi cred că ceilalţi sunt ca şi ei, aceleaşi fapte fac, aceleaşi vorbe spun şi aceleaşi putinţe şi neputinţe au.

Nici tu nu ai acum timp să ţi le spun pe toate, nici eu nu am puterea să adun la un loc prea multe şi să le trec prin sita gândurilor, ca să pot să rânduiesc slovele care pot să îţi povestească totul, pe de-a-ntregul. Am să mai scriu, dar ţi le voi povesti eu, într-un curând ce aleargă spre noi fără să respire.

Asta e lumea, acum, pentru mine. Mă simt, în ea, străin... nu-i lumea mea şi nici n-are gând de a-şi face alt orizont privirii altceva decât pasul imediat următor. E lumea în care viitorul se defineşte strict prin a doua zi, iar a trăi prin a da nimicurilor valoare şi plus-valoare. Acum asta-i vremea în care să-i aflu şi, de pot să îi înţeleg, legile atât de aproape de cele ale timpurilor de care nici eu nu-mi aduc aminte. Tu, îmbracă-te în roşu, şi câmpurilor cu maci file simbol. Îmbracă-te în roşu, toamna asta, pentru cei mai mulţi săracă, ţie îţi va fi semn de rod bogat!

Firesc, luminată de-o stea

Locul în care eşti acum este, încă, departe de mine, chiar departe, dar cu fiecare clipă, nu avem de cine să ne ferim şi trebuie să ne găsim curajul de a ne spune, că ne suntem tot mai aproape, că o tainică, lăutrică şi, pe deasupra, necondiţionată, chemare ne întreabă, ne bate la cap cu o singură întrebare: De ce? Şi o auzi tu, în miez de noapte, şi o aud eu la ceas de seară, firesc fiind în firescul pe care lumea, plină de ifose, frustrări şi neputinţe, o neagă şi o vrea înlănţuiţă, fiindu-i tare teamă că o poate trezi din somnul în care se complace, dedându-se la comodităţile singurătăţii fără motive.

Amânări spre un mai târziu lăsat în aşteptarea hotărârii noastre, sau a fiecăruia dintre noi, aşa cum ne definim prin mergătorii drumului pe care şi timpul trece cu noi, timpul, cel căruia în clipa amânării i-am dat puterea de a face acel orice, la care se pricepe de minune, spre a rostogoli toate barierele pe care ce nu le vom putea nici ocoli, nici dărâma, spre a ne alege drumul care ne scoate unul în calea celuilalt, n-a vrut să ştie că pot fi. De-i cu mirare, cel ce se miră să se întrebe pe sine de câte ori a bătătorit marginile ori mijlocul drumurilor oprindu-se, când drumului a putut să-i dea şi nume, şi sens, şi motiv pentru care nu l-a putut privi peste umăr ci doar, câteodată, pierdut în orizontul pe care el, doar el, a putut să nu îl vadă, cum îi tot spuneau alţii care au încercat marea cu degetul mic şi vrând-nevrând, a trebuit să se lupte pentru a nu se îneca tocmai la mal?

Umblă vorbele, dintr-o margine într-alta a lumii, întrecându-se cu gândurile care, şi ele, prin toate caută comori, închipuindu-se mai presus de rosturile ce chiar pe ele le-au făcut să aibă puterea căutării şi recunoaşterii a ceea ce le era dat să găsească. Umblă vorbele, de multe ori doar pentru a găsi, cei ce le duc dintr-o parte în alta, treabă, ştiindu-se în neputinţa de a găsi în ei ceva ce poate fi spus şi înţeles. Verzi şi uscate, albe şi negre, toate, la un loc sunt puse şi spuse, întru găsire de rost sau pierdere de vreme, şi aşa adevăruri se strică ori se îmbracă în hainele altor adevăruri fără de trebuinţă. Şi tot aşa oameni se strică, învăţându-se cu ceea ce nu e de folosinţă şi lipsindu-se de altele ce le-au fost de folos. De-auzi vorbe, întreabă-te pe tine mai întâi, de îţi sunt adevărate şi doar atunci foloseşte-te de ele, ori te uită cu băga-re de seamă la cei ce le spun. Dacă nu le găseşti pe toate în faptele lor, nu te întreba “De ce?”, întreabă-te de ce ţi-ar fi ţie de folos?

Renegate sunt azi legile de început, şi chiar cele de mai apoi, ale lumii. Şi se neagă, se re-neagă şi se reneagă, tot şi tot mai multe, pe zi ce trece. Aşa am ajuns să avem pe buze întrebări nerostite, şi uităm să mai deschidem gura, neavând nici un răspuns de dat. Alte întrebări vin să ia locul unui îngăimat răspuns, iar faptele ne trec, peste noapte, dintr-o parte într-alta a unui adevăr, şi el prins între ciocan şi lame de cuţit. Aşa şi tu, aşa şi eu, ca şi mulţi alţii, care au putut, mai apoi, deosebi firescul de nefiresc, aşa şi mulţi, mai mulţi alţii, care s-au afundat, adânc, până când au orbit, în mlaştina unui firesc pe care niciodată nu au încercat săi dea înţeles. Îţi aud câteodată mirarea că nici cuvânt, nici spate drept, nici privirea înainte nu o mai au mulţi... Mai bine nu te-ai mira şi ţi-ai lăsa timp să mergi înainte, căci nu au cum să privească înainte. Orbii simt pe înainte, ei sunt doar fără de simţuri, doar orbiţi...

Ai, dintr-o dată, în faţa ta, un orizont care, de-ai să poţi să treci pragul, îţi dă, iarăşi dreptul de a alege drumuri şi cărări, de a trece prin porţi deschise ori de a bate la porţile ce pot rămâne, pe totdeauna zăvorâte. Ca să nu-ţi mai fie, orizontul, vis, drumul spre pragul înalt găseşte-l. Ca să poţi s-ajungi mai repede, mai repede şi chiar mai uşor, într-un fel, lasă-te să-ţi fii model şi motiv, lasă-te, firesc, luminată de-o stea, de steaua care de-atâtea ori ţi-a ieşit în cale, din întunericul nopţii, de sub norii grei, de sub vălul ceţilor ori prin copcile de gheaţă, când malurile nu ţi s-au arătat primitoare şi iarna te-a prins căutând ţărmul liniştirii viselor care, credeai tu, joacă la două capete. Şi-acum, în juru-ţi e totuşi lumină, şi dacă nu-ţi laşi capul în pământ şi privirile nu le afunzi în adâncuri, te vei putea privi în apa izvoarelor, firesc, luminată de-o stea.

Încorsetarea-n goliciune

Laitmotiv al vieţii este omul. Mă contrazic unii când spun asta, aşa cum unii nici nu vor să se gândească, măcar pe fugă, sau se fac a nu mă auzi, căutând să-mi arate, să mă contrazică evitând, că ideea corectă este invers. Dacă acum ţie îţi spun asta, ţie care ştiu că nu stai să iei înţelesul, aşa cum fac toţi cei care înţeleg orice cuvânt dar niciodată o spusă întreagă, mot-a-mot, îmi este mai clar ca niciodată că trebuie să îţi amintesc şi eu că soarele se vede altfel când poţi să urci deasupra norilor decât atunci când ploaia coboară norii la picioarele tale. Dacă aştepţi ploaia ca să vezi răsăritul senin, nu ai să te bucuri mai mult decât o fac alţii, decât trăiesc ceilalţi acea bucurie, n-ai să poţi avea decât bucuriile lor. Iar cum ei greu mai pot să vadă că cerul e senin, aproape sigur vei simţi în tine toată goliciunea lor.

Eu îmi amintesc, de un timp încoace, de când n-am mai vrut să pierd timpul numărând stelele care cad, ori cele care fug pe unde li se pare că pot fi mai uşor văzute, de multe fapte pe care, dacă nu aş fi ajuns să îmi amintesc, de unde mă ştiu ele şi de ce îşi doresc să fie ale mele. Au fost, cândva, câteva, pe care le-am întrebat, dar n-au vrut să-mi răspundă. M-au lăsat să găsesc singur răs-punsul, chiar dacă le era şi lor clar că sunt, şi pe ele, şi pe mine su-părat. Le-am iertat, pe ele mai întâi şi mai uşor, mai apoi şi pe mine, dar mi-am găsit vinovăţia de a nu le fi înţeles şi tot nu m-am iertat pe de-a-ntregul. Abia acum ştiu că pot să nu îmi mai pun povara neîncrederii în spate, primind ca pe orice dar, ceea ce mi se dă. E greu ca omul să vadă că bogăţia lucrurilor sărăceşte sufletul. Când lucrurile iau locul faptelor, omul trăieşte într-o sărăcie lucie. Şi, încet, încet, nici lucrurile nu-i mai stau prin preajmă.

Negustorii de idei vând, când la preţ de nimic, când, de le este cu putinţă, la supra-preţ, tot felul tot felul de spuse, aproape toate contra-făcute. Sunt mulţi care nici n-au deprins meşteşugul de a lega cuvintele ca să nu se deşire lucrătura sau să nu se vadă nodurile care sar, ca puricii, în ochii celor ce nu şi-i vor, nu şi-i mai vor, închişi, dar se dau drept negustori de viţă veche şi, ca şi căpuşele, se bagă pe sub mintea oamenilor. Când te-ai pus a le arăta obrazul, nu ai ţinut cont că te-au ameninţat cu exilul, şi cum nu eşti uşor de împins în prăpastie, simţi cu câtă încrâncenare aruncă bolovani şi pietre. Se face şi lângă tine grămada mare, aşa cum s-a făcut şi pe lângă mine când sperau să-mi fie frică şi să tac... Eu încă vorbesc, ei vând la alte tarabe.

Umbre, trecătoare, stau la pândă, tocmindu-se cu norii deasupra cărora ai găsit treptele pe care să te poţi urca, fără să fie nevoie să dai socoteală cuiva, oricând. N-ai de nimic nevoie, doar trebuie să te doreşti bogată în cele de care chiar şi spusele negustorilor ţin seama, oricât de mare sau mic le este preţul. Dar, cei ce îmbogăţesc pe cei care negustoresc idei nu caută bogăţia cuvintelor, ci încoronarea. Şi, aşa, cuvintele de ei rostite, îi încorsetează-n goliciunea prăpastiei ce o caută să o aibă ca oglindă. Noi ştim asta, trebuie doar să ne dăruim bogăţii!

Călătorind eu, aşteptând tu...

Călătoresc, departe, dincolo de orice limite ale văzutului, căutând liman împlinitor, gândurile tale. Le găsesc scrutând depărtările şi aşteptând, parcă încremenite de teama zădărniciei, cam în fiecare zi, când dau să se trezească zorii pentru a putea da oamenilor de ştire că vine peste ei timpul şi-i ia la întrebări despre faptele ce stau degeaba, uitate prea cu multă dorinţă de a se aciui pe la cei ce sunt mai repede făptuitori. Călătoresc şi eu, în căutările mele spre a găsi motivele relelor unora sau altora, ale mele, şi drumuri bat în sus şi în jos, dar nu am puterea pe care o ai tu în a încremeni timpul, pentru ca să te poţi afla, dacă tu de-a pururi, măcar pentru o clipă, în calea împlinirii grabnice.

Legată de stâlpul timpului te-ai lăsat şi chiar şi sufletul ţi s-a prins de nodurile parâmelor pe care abia acum vrei să le vezi căzute la picioarele tale. Până mai ieri doar căutai să-ţi slăbească strânsoarea, crezând că de ţi-ai voit statornice faptele, firească e şi prinsoarea şi stânsoarea. Poate doar vântul, risipind copacilor frunzele, ţi-a arătat că oricât se vrea frunza privitoare a lumii, de sus, când vine vântul şi aduce adierea schimbării, multe sunt cele care aleg libertatea ultimelor clipe. Cele încăpăţânate, ştiindu-se de nimeni văzute, numite mai mult pete ruginite, dau fuga să mai împiedice câte un trecător spre a le lua în seamă. Rămân deasupra tuturor, de nedezlipit, doar acelea care, trăind, au toate motivele să încoroneze copacul ce le dă drept la viaţă prin propria-i viaţă.

Aproape că îţi văd tresăririle când foşnetul apelor care şiroiesc malurile te îndeamnă să porneşti oriîncotro, chiar înspre meazănoapte, chiar şi spre nord, de ceva te împiedică înspre răsărit sau meazăzi, aşa cum chemarea-ţi, de care n-ai vrut să ştii, îţi vorbeşte şi ţi se-arată aidoma oricărui chip de om care a venit spre tine să îţi dea puţinele veşti bune, din toate câte au fost şi n-ai vrut să le auzi, ale atâtor ani în care le-ai tot aşteptat. Şi-ţi aud plânsul amintirilor gândurilor ce le-ai vrut făptuite în sens de trăiri şi nicicând, nicicum, de sforţări.

Ultimul crâmpei de somn s-a desprins de tine pe nesimţite, dar încă mai crezi că poţi fura, zilei abia începute, o clipă de răgaz în care să se arate minunea pe care o voiai cândva şi la care, din frica de a te trezi căutând o insulă, pe care să-ţi odihneşti visul dar găsind un întreg continent, înconjurat de un ocean pustiit până în depărtări, prea plin de adevăruri în care rosturile lasă oamenilor dreptul de a regăsi începutul pierdut.

Drumuri noi şi drumuri vechi bat, deşi niciodată nu aş putea să bag mâna în foc pentru a susţine că ceea ce este nou chiar este nou, sau pentru ceea ce este vechi, ca fiind vechi. Pe unele găsesc fapte noi care stau împreună cu gânduri vechi, pe altele stau gândurile noi lângă faptele vechi, aşa că fie drum nou, fie drum vechi, aceleaşi urme trebuie să caut şi aceleaşi urmări găsesc. La capăt de drum al faptelor vechi, unde se tot bat gândurile vechi cu cele noi, unde tu te rogi de cele vechi şi le iei la întrebări pe cele noi, ne-am întâlnit. Era ca şi cum am fi vrut să ne întâlnim de-am fi ştiut dar, neştiind, ştim doar că ne-a fost dat să ne întâlnim.

Intrigi în juru-ţi, vorbe în juru-mi, asta e vremea ce o trăim, poate de-aceea, ţi-ai regăsit, marea chemare ce te îndeamnă să stai de veghe, în aşteptare, zilei care vine, plină de rosturi, plină de sensuri, plină de fapte. Ce-a fost e-n urmă, fuge de tine, aşa cum tu, încrezându-te în cele câteva vorbe, bine urzite, ai pus la cale fuga spre ceea ce azi este doar un amestec de obişnuinţe şi datorii înrobitoare. Mai încerci, din când în când, sperând să nu te trezeşti faţă în faţă cu aceleaşi dezamăgiri, să visezi amintiri în care niciodată nu ai fost, în viaţa asta, făptuitoare ci doar, pe la alte case, pe la alţii, trecători mai cu seamă, privitoare. Îţi aminteşti doar câmpurile înflorite, umbra pădurii şi zborul fluturilor, de pe-atunci, de cândva, când toată lumea credeai că va fi a ta şi înflorirea va fi pe totdeauna. De pe-atunci ţi-a rămas obiceiul de a privi acele mici făpturi ce zboară din floare în floare cu gândul la albinele ce nu-şi uită drumul spre stup.

Apropie-te! De fiecare dată când căutările noaste se întâlnesc, teama de a şti că îţi sunt aproape te cuprinde. Eu poate nu ştiu de ce, dar nici tu nu ştii de este ruşinea trecutului, prezentului sau a realităţii pe care cauţi să o schimbi, într-un altceva, într-o alta, mai aproape de ceea ce eşti. Apropie-te, îţi spun înţelegându-ţi neliniştea! Apropie-te ca să poţi să uiţi nişte tiparele care, faţă de alţii, singură ţi le-ai făcut! Doar faptele îţi sunt de ajutor în toată lupta ce o duci cu amintirile. Doar aşa te vei întoarce din trecut ca să poţi să stai faţă în faţă cu viitorul. Clipele furate unui prezent, ce prinde culoare doar cât ţine strălucirea unei stele căzătoare, te vor face mereu să îţi dai dreptate tiparelor ce doar gândul şi dorinţe pământeşti le ţine legate de tine. Ele le-au creat şi se ambiţionează, şi se luptă cu tine să nu vadă nimeni că au căzut de mult în dizgraţie. Hai, apropie-te, aşa cum eşti, cu tot ce ai fost şi eşti, eşti tu. Nu, nu ai nici motive de ruşine, nici de teamă... Apropie-te, păşeşte...

Departe, spre mai departe

Libertatea, e singura dorinţă ce rupe aparenţele, pe care şi tu, ca şi mulţi alţii, ţi le-ai luat ca scut. Vorbeam noi despre asta, şi-n noaptea primelor tale ore de libertate ce le-ai furat vieţii, când te-ai trezit trăind, ţi-a fost să afli că viaţa nu îţi ia dreptul de a dori, de a voi, de a vorbi, de a râde, de a te bucura, de a plânge, de a face orice... Şi, încă altceva ai aflat... ceea ce uitasei că era adevărul în care credeai: uşoară poate fi împlinirea, dacă gândul şi trăirea sunt libere.

Ieri, parcă ieri a bătut la uşa ta gândul că se poate să fie şi altfel, gândul că nu te-au schimbat zilele aşteptării şi nopţile îndurării şi că aşa cum te-ai lăsat la mâna prejudecăţilor speranţei, poţi să-ţi arăţi că îţi eşti, singură, şi speranţă şi motiv al faptelor care să-ţi dezmorţească, măcar o clipă, la început, privirile, auzul şi simţirile, mai ales simţirile, fără de care n-ai putea să ai nici numele ce-l ai, nici să păşeşti aşa cum păşeşti, nici să faci ceea ce ai de făcut, nici să dai ceea ce ai de dat.

Lasă-ţi adevărul să curgă prin tine şi lasă-te ieşită în calea lui. Şi nu-ţi mai certa privirea care caută depărtările. Acolo am fost, acolo sunt şi tot acolo e libertatea pe care acum o ştii, îi ştii, chiar dacă nu cu totul, chiar dacă n-ai ascultat decât câteva refrene ale cântecelor ei, puterea de a te face să te laşi privită ca dar, de a da fără a aştepta şi a primi fără să ţi se spună că viaţa e un târg în care totul se cumpără, totul se vinde, totul se schimbă. Poţi să treci iarăşi pragul casei în care începi să nu te mai recunoşti, nici chiar pe tine să te mai ştii, ca să redescoperi că poţi fi tu, pe totdeauna.

Iubirii nu-i da nume, las-o să îţi poarte numele de cumva aşa se întâmplă să îi fie alegerea. Şi nu te mai întreba de ce ţi-a ales o cale fără să te întrebe. Tu alege libertatea şi redă-te libertăţii. E singura condiţie a ei, stare în care tu eşti una cu tine şi asemenea ei. Nu căuta acum noianul de fapte şi întâmplări ale timpului, punându-i condiţia „dacă da” ori „dacă nu”, pentru că, aşa cum ai văzut, el nu stă să te întrebe dacă vrei ori nu vrei. Lasă-te luminii depărtării ca să poţi uita de condiţii şi ca să poţi să faci din timpul întrebărilor un timp al dorinţelor împlinite şi al bucuriilor neprihănite de obişnuinţele, judecăţile şi prejudecăţile altora sau chiar ale tale, cea care încă eşti.