Scrisoare înspre final [III]

Te vei întoarce... Eu ştiu, tu ştii, tu ştii chiar şi motivul pentru care o vei face... Puţini înţeleg, puţini cred că se mai poate. Într-atâţia ani petrecuţi pe aici, n-aş fi putut spune asta niciodată. După acele jaloane pe care le-am avut, şi încă, în multe alte fapte şi întâmplări, le mai am, nici măcar eu nu aş fi putut înţelege ceea ce acum afirm. Dar azi nu-mi mai caut înţelesuri. Tu, aşa cum eşti, aşa cum nu vrei să te ştiu, negând un întreg tot, dar nu re-negând, te-ai întrebat, te întrebi şi te tot întrebi, dacă ţi-aş mai lasă privirea să caute privirea mea. Ştii bine că mult mai multe simt, dar oare cum să nu simt gândul ce te apasă la ceas de seară, cel care îţi sparge visările în cioburi care prind a străluci şi îţi cuprinde mintea spre a o dezlega de coşmarurile care-ţi tot fură liniştea, liniştea pe care şi aşa o ai rar şi greu, oricât ai vândut chiar din sufletul tău, oricâte înţelegeri ai schimbat, pentru a ţi-o avea, pentru a-ţi fi redată... Chiar şi numele mi-l rosteşte gândul tău... îl aud, oricât de departe am fost împins să fiu de tine, oricât lăsatu-te-ai ascunsă, oricare s-a vrut să fie motivul pentru care binele a fost ticluit după importanţa îndelung cântărită.

Luminii nu te poţi ascunde... Aripile ţi s-au tăiat încă odată... De data asta ştreangul fricii ţi l-ai pus singură la gât, la porunca ce ţi s-a dat, pentru a face tuturor cunoscut că ai acceptat să-ţi îndrepţi ceea ce s-a văzut a fi greşit, prin cele ce ţi s-au spus să le faci. Şi te-ai mai ales şi cu o condamnare pe viaţă, pe toată viaţa asta, să faci ceea ce mi-ai spus că vrei să faci, că vei face... Ştiu, aşa cum îţi este de îmbălsămat destinul, cum îţi este de pitrocită simţirea, gândirea şi făptuirea, eşti pusă să spui “Nuuu!”... dar îmi ştii zâmbetul ce totdeauna l-ai văzut pe chipul meu de fiecare dată când una spuneai şi alta urma să faci... Şi ştii cum te arătai, ziceai, supărată că prea ştiam dinainte ceea ce va fi... Acelaşi zâmbet îl am şi acum, amintindu-mi viitorul. Şi-mi amintesc, ca şi cum acum ţi-aş spune, că am spus că totul este scris, că aşa e dat să fie...

O rânduire a trecuturilor nu moare, dacă nu se face să fie după cum a fost dată, dacă este oprită, prin alegere sau prin piedici, să se facă şi apoi să-şi plece ea singură din rostul ce-l avea. Vei reveni pentru tot timpul care a rămas, în ceea ce nu doar eu, nu doar tu, ci şi alţii îl vor numi timp al noii înţelegeri, vremuri ale împlinirii. Au vrut unii să fie mai târziu, în jug, pentru acest mai târziu, te-ai pus tu, pe foc ai acceptat să fie pus sufletul meu, tot pentru acest mai târziu, dar, aşa cum e vorba din trecuturi care nu se mai ştiu, mai bine mai târziu decât niciodată, zic eu, acceptând lovitura ca pe un bine şi nu ca pe un rău. Numai că toţi cei cu care ai stat la taină, când ei se puseseră împotrivă-mi, nu vor mai fi, or nimic nu vor mai fi, şi nimic nu vei mai putea să faci pentru a le uşura cazna prin care vor fi puşi să-şi plătească nimicnicia. Iar tu, prin revenire, vei plăti şi pentru nelegiuita minciună care a lăsat oameni, mai mult decât trebuia, să sufere din cauza altor neisprăviţi, asemenea celor ce au stat prin preajma-ţi.

Rostuite-s toate. Ceas de moarte vor trăi ei, flacără vie vom fi noi. Mirată eşti acum, de curajul ce îl am spre a spune asta, dar flacără te-ai mai văzut şi ştii cum şi când s-a aprins. Aşa se va întâmpla iarăşi când, reîntorcându-te cu faţa spre Lumină, vei înţelege că până şi pe cineva care trebuia să se întoarcă în Ceruri înger, l-a dus laşitatea ta spre întunecate adâncuri din care va trebui să lupte cu omeneştile slăbiciuni pentru a se mai putea ridica. Dacă nu ar fi fost pasu-ţi greşit, n-ar fi fost căsăpită de neputinţa ce i-a fost turnată în trăiri, de licoarea pe care trebuia să ştie că purta în ea gheaţa care să îi facă inima să nu se mai avânte spre calea ce ar fi avut-o. Vei plăti tu, cţnd, prin Lumina ce, redându-se ţie, te vei obliga să fii ceea ce acum încă ai fi în stare să spui că nu ai spus. Tu, acum chiar nu te mai poţi privi în oglindă. Dacă o mai faci, nu tu o faci, ci doar umbra ta, cea care vieţuieşte pe Pământ în locul tău, tu preferând umbrei tale să îi fii umbră...

E ştiut. Voi pleca în curând, mai devreme, cum poate nimeni nu se aşteaptă, în afară celor care aşteaptă asta de cum au aflat despre mine, şi tot ei îţi vor da vestea, cu bucurie, cu o bucurie pe care şi dacă te vrei preface a fi bucuroasă, tot nu o vei înţelege. Bucuria lor te va face să vezi ce semn poartă pe ei, să vezi neghiobia sufletelor lor. Şi tot bucuria lor va fi semnalul începutului sfârşitului tău printre ei şi a lor printre oameni. Te vei mira că nu au fost doar cei care erau în vorbele noastre, că unii din cei care îţi tot ziceau să-ţi iei zborul ţi-o spuneau doar ca tu să le vezi un gând bun către tine. Când nu erai de faţă, ştii tu de gândul le mai era la fel?

Treabă multă se face în juru-ţi. Trebăluiesc oamenii, cei care nu îşi lasă timpul să treacă, aşteptând o altă zi de mâine. Dar nu despre oameni îţi dau eu de ştire... A trebăluit şi trebăluieşte, şi va trebălui moartea prin jurul tău, având mult de furcă. Şi chiar acum, lângă tine, e cineva care ar fi gata să dea morţii trei nevinovaţi pentru ca, pe aici să-şi mai aibă rost de nevolnicii. Visele tale negre sunt de fapt zbaterile lui, rugăminţile lui, spre a nu-şi lăsa trecută în necunoaştere ceea ce a trăit în înţelegere cu răul cel mai rău, vânzător de fapte împotriva altora fiind. De nu se va lăsa dus spre necesara dezrobire, vor veni flăcările, din senin, şi vor cuprinde locul în care somn al sufletului duci şi tu, şi duceţi toţi. Şi altele se mai pot să vină, căci prea multe trebuie acolo arse şi spălate. De spălat vor fi oamenii cei ce vor spăla, dar de multe ori vor spăla cenuşa focurilor care din Ceruri vor veni să se aprindă, pentru a nu se putea stinge, aşa cum orice alt foc s-ar stinge.

Astfel e să fie. Vom fi iarăşi, vom fi pentru rostul dat nouă, chiar de noi. Ne-am legat spre totdeauna, iar legământul este nodul ce nu lasă nici una, nici alta dintre cele două părţi legate, să se depărteze. Nici una, nici alta dintre părţi nu poate să ajungă la el spre a-l dezlega. Chiar şi de-ar ajunge, să-l dezlege n-ar putea. E un nod atât de bine legat şi cu atâtea răsucituri, că nici nouă vieţi de-ar munci nouă oameni, nu l-ar putea desface. De-i tăiat el se aduce singur la ceea ce a fost, căci Lumină fiind, nici o sabie nu-l poate tăia. Spre a nu mai fi, trebuie topit în creuzetul trupurilor amândurora, prin faptele şi urmarea faptelor. Se poate fugi oricât, de dorinţele omeneşti, dar niciodată nu se poate fugi de destinul ce îşi are rădăcina prinsă în Cerurile cele mai înalte... E greu acum să accepţi, pentru că acum îţi este greu şi să te înţelegi pe tine, să-ţi înţelegi trecutul tău... E greu să crezi că te poate copleşi regretul când unii ţi-ar zice că trebuie să trăieşti bucurii şi, nevoind să crezi motivul, nici o bucurie nu poţi trăi.

Îţi dau veste, scriindu-ţi, dat fiind să rămână, prin cele scrise ca să înţeleagă atunci când se vor căuta înţelesuri. Vestit-am de multe ori şi n-am fost totdeauna plăcut, mai ales când nu a fost de bine, aşa cum cei vestiţi voiau să fie, pentru că, şi eu ştiu, pentru un om de azi, bine nu le părea a fi. Nici acum vestea mea nu va fi plăcută, dar acum din alte colţuri fiind privită vestea. Dar, mă ştii că altfel nu pot fi, nu pot să văd alb şi să spun că este negru, sau măcar gri, nu pot să văd negru şi, sperând că mă înşel, să spun că este alb... Aşa va fi, pentru că acum a venit vremea libertăţii. Iar libertatea e dar doar acelora care se ţin de cuvânt. Asta-i viaţa în care ne vom câştiga libertatea de a fi aproape. Ceea ce ne ţinea legaţi doar lăsând-o viitorimii nu va mai fi lanţul ce-l purtăm. Libertatea de acum nu este întru totul libertate, este o libertate de a zburda în lanţ... Putea fi până la timpul schimbării, încă poate fi. Şi-ar fi mai bine să fie! Viitorimea pentru libertatea vieţii... e un preţ binecuvântat de Ceruri şi de toţi cei prea Înalţi... De va fi mai apoi, va trebui să urci, alături de mine, trepte mari, chiar de vei obosi... Vei reveni, mă vei regăsi. Vom face drumul, tot cât a mai rămas, deloc puţin, împreună. Înpreună, în Legea nouă!

Lumină de înger

Ridică-ţi privirea, nu te teme! După ce vei fi numărat toate cele ce le poţi găsi printre pietricelele de care doar tu ţii seamă, ştiindu-le poveştile şi păţaniile, acolo, pe Cer, acolo unde tu vezi, chiar dacă alţii nu văd stelele, caută tot înţelesul poveştilor. Între atâtea nenumărate sclipiri, lumini şi luminări, mergi acolo unde tu ştii că poţi găsi un izvor care se arată doar celor ce aud clipocitul apei blând curgătoare când tunetele asurzesc pe cei care se ştiu prea temători.

Îngerii nu se tem... Îţi mai aduci aminte cum alergau unii după îngeri?... Încercau să îi prindă ca pe fluturi şi să-i ducă în casa lor, în casa în care razele soarelui nu se lăsau, nici rugate, să treagă pragul ferestrelor. Cum fluturii zboară, la prima adiere, căci aripile lor simt apropierea celui care vrea să-i prindă, aşa şi îngerii, simţindu-i ca fiind hoţi de îngeri, se lăsau până aproape de trăirile lor şi apoi se urcau până la Ceruri, unde nu se încumeta nimeni, mai ales ei, cei care se cunoşteau în gânduri ca hoţi, să-i mai ademenească.

Tu ai intrat în casa fără lumină şi, unii, din acea casă, au crezut şi chiar cred că vor fi fericiţi, fiindu-le tu rază nepieritoare, la care să se încălzească, lumină pe care o pot folosi ca ademenire a altor îngeri şi ca aducătoare de hrană lumească, la vremea când tuturor le va fi greu să şi-o găsească, fiindu-le şi mai mult decât o dorinţă, fiindu-le mod de a se şti că vieţuiesc şi că se pot asemăna cu cei care nu se tem să-şi mărturisească, oricând, încrederea în cei care, ca şi tine, cu a Cerurilor hotărâre, printre oameni s-au coborât.

Dintre toţi cei aşa veniţi, sunt câţiva oameni, prin lumea asta, pe care Cerurile i-au lăsat să fie şi îngeri. Sunt cei care au venit aici ştiind pentru ce şi pentru cine au ales să vină. Unii s-au născut chiar dacă puseseră la cale, aceia ce-i stăteau împotrivă, să fie întâmplare cu alţi vinovaţi, de nenaştere şi întoarcere fără bun sfârşit a ceea ce aveau să facă.. Alţii au venit în pripă, când era deja mare sărbătoare în mintea celor care vânaseră un suflet şi se pregăteau să-şi aibă coroană potrivnică Cerurilor.

Povestea timpurilor în care ai ales venirea, de nu o ştii, mulţi se vor grăbi să ţi-o spună, cu multe cimilituri, bune de a arăta orice, dar în nici un caz adevărul. Nici nu vor voi, cei care îţi ţin ascuns adevărul, să îşi mai facă, vreodată, timp de a se lăsa de glume cu propria conştiinţă, şi vor spune mereu şi mereu aceleaşi cuvinte frumoase despre unii şi aceleaşi cuvinte urâte despre alţii. Te vor privi, zi cu zi ce trece vor şti despre Lumina pe care o poţi da, însă nu se vor sfii să-şi ceară partea lor, ca pe un tribut, pentru faptul că eşti printre ei. Doar când se va arăta Lumina-ţi arzătoare de cotloane, vor scrşni din dinţi. Te vor vrea fără de înger, nemaiţinând cont că tu eşti înger, în grija şi paza tainelor Slavei Cerurilor.

Povestea vremurilor în care ţi-ai ales venirea, ţi-o ştii la fel de bine cum ţi-o ştiu şi eu. Nici nu am curajul să spun că-mi aduc aminte, în acest perpetuum continuu al existenţei dincolo de existenţa prin prezenţă. Dar de-ar şti ei, pândacii mei şi îmbucuraţii de crezuta prindere a ta în bârlogul lor, că ne povestim despre vremurile care vor veni, în taină, în miez de noapte, când şi păsările, dormind, spre Poarta Cerurilor îşi ridică ochii, mie mi-ar trimite gonaci iar ţie ţi-ar împuia auzul cu întâmplări ciudate, ce şi le au în închipuire şi mi le pun în cârcă, spre a nu-ţi lăsa timp de a rostui ceea ce ai de rostuit şi de a uita că minciuna are picioarele mai scurte decât, acum, degetele tale...

Se tem mulţi împrejurul tău! Şi-s tare miraţi că nu te laşi la mâna celor care s-ar bucura să fii, şi să rămâi, neştiutoare de lumeşti nelegiuri şi cereşti legiuiri. N-ar spune vreodată că teamă li-i de tine, dar se gândesc că te poţi arăta moştenitoarea puterii de a privi dincolo de zidurile întunericului nopţii ori de a-ţi întinde mâna spre a domoli fulgerul de care se ascund cei ce se ştiu mai demult trăitori aici, doar când ştii că nu-şi are motiv să lovească. şi de a face cu ochiul soarelui spre a însenina cerul chiar dacă norii sunt coborâţi atât de jos încât toţi le simt apăsarea pe creştet, şi nu pot accepta. Se tem mulţi şi se vor arăta, în curând ca mari temători, de-aceea, după ce îţi vor fi slobozit veninul vorbelor împotriva a ceea ce ţi-a fost lăsat, cuvinte pline de alint îţi vor spune la ureche.

Eşti venită sub semn de pecete spartă şi altele ştii când altele s-au spart. Acum stă Pământul sub arsură ce nu se va vindeca, murdar fiind. Oricâtă apă s-ar turna, rana nu se va curăţa... Şi se va cutremura ca să arunce de pe rana-i dureroasă pe cei ce-i caută motiv să-l ştie în suferinţă. Sub semnul ultimei peceţi, Lumina ta se va şti şi văzută va fi. Dar atunci vor şti toţi de ce unii s-au gândit să te ţină în ascunzătoare. Şi atunci se va şti de ce mie mi-a fost rostuit drum pe niciunde. Împreună am fi răsturnat munţii... Şi acum putem... Dar, oricum, îi vom reclădi, de va fi necesar să existe.

Ridică-ţi privirile şi întinde-ţi mâna către stele. De va fi vreuna care să pălească, ajut-o cu Lumina ta de înger. Lângă tine sunt unii care încă le fură lumina. Tu ia-o înapoi şi, când va fi să fie clipa de răscruce, fă-le iar să lumineze, drumuri şi destine.