Scrisoare înspre final [II]

Un sfârşit se tot apropie. Unii spun că ar fi într-un fel, alţii într-un alt fel. Şi dintre cei unii, şi dintre cei alţii, ştiutori, sau neştiutori, înţelegători sau neînţelegători, s-au găsit mânuitori de cuvinte ce s-au pus să dea învăţături şi de gândit celor care caută doar un fel de adevăr, caută să se ştie aşa cum vor să crea-dă că sunt ştiuţi, celor caută continuu şi continuu, uitând că de multe ori au spus că au găsit ceea ce au căutat. Şi eu ştiu că vine un sfârşit, şi un început, care şi el vine îi va urma, că nu vor mai fi toate aşa cum sunt, că schimbări vor fi. Ştiu că va fi mai rău şi va fi şi mai bine. Ştiu aşa cum mulţi ştiu, ceea ce însă mie-mi este cunoscut es-te că nimeni nu va cunoaşte acel hotar, acea clipă. Se vor face toa-te să fie, dar nimeni nu ştie cum se va arăta totul.

Cândva, parcă mult mai de mult, parcă într-un trecut pe care firescul l-a făcut acum uitat, venind din necunoscutul plin de înţelesuri, te-am găsit sprijinindu-ţi gândul viitorului pe credinţă şi pe credinţa speranţei în înfăptuiri într-un rost, ştiind făptuirile de până atunci fără de rost, pe speranţa rodirii, ştiind că rodului stau împotrivă cei care ar fi trebuit să-ţi vrea văzute roadele. Venisem trecând şi-mi ştiai drum trecând. Nimic n-ar fi putut să dea motivul opririi trecerii, dar motivul s-a ivit printr-o deodată ivită putere de a fi margine de pod rupt, singurul drum care te lăsa să treci peste abisul ce-l ştiai zămislit în gând opritor de adevăruri. Nici dinaintele vestiri nu îmi erau înţelegeri ale popasului ce s-a întâmplat, făcându-se timp din viitor.

Rar mi s-a întâmplat să trăiesc, atât de aproape, schimbări pe care poveştile doar le aveau în cuprinsuri. Acum pot vorbi, altfel şi cu multe detalii, de schimbările într-un fel şi schimbările într-un alt fel. Privind dintr-o parte erau schimbări din rău în bine şi schimbări din bine în rău. Privind din cealaltă parte erau schimbări din bine în rău şi schimbări din rău în bine. Acum, când îţi scriu, în timpul de dinaintea timpurilor în care nu ne vom mai şti nici măcar de existenţă, tu nu mai ai repere ca să numeşti nici binele, bine, nici răul, rău. Toate reperele ţi le-ai lăsat pe seama altora, pierzând fireasca proprie privire asupra vieţii, iar ceea ce trăieşti este pedeapsa pentru împotrivire la împotrivitorii tăi.

Idei cu sens şi idei fără sens au făcut ca adevărurile să se muleze pe calapoade. Aceleaşi calapoade erau, ştiute de tine din timpurile în care îţi înţelegeai piedicile. Când n-ai ţinut cont de ele ţi s-au arătat nelimitările pe care calapoadele încercau să ţi le arate şi pe care ţi se croiau învelitori. Cât privirea ţi-era înspre înalturi îndreptată, trăite ţi-au fost clipe în care chiar tu înţelegeai cum ţi se vrea îndreptată înspre cenuşiul întunericului locului de sub tine. Atunci vorbeai ca nu-i timp de adormire, că nu-i timp de somn, că nu există pentru nimeni motiv de tras cu urechea la cuvinte mieroase şi şters lacrimi de şopârlă.

S-a făcut rodul rod şi are însemnul motivării şi motivului de rod. Are însemn de neşters, de netăgăduit tocmai pentru că se găsiseră vorbe de tăgadă care să pună umbre luminii. Doar aşa se mai putea să-ţi fure iarăşi pasul drumului şi să te facă slujnică la porţile trecutului, dându-ţi înţeles de netemeinicie a vieţii de altceva, altfel, altcumva ţie îţi doreşti. Azi, prin cuvântul meu, îţi arăt de nu e chiar aşa, de nu cumva ţi-au fost omorâte dorinţele de altfel şi altcumva. Iar dacă vei să îţi răspunzi, vezi de nu cumva gând rău este pus şi către altceva. Căci de este pus, rodul cu care te-ai învrednicit va pleca şi el din lumea ta şi doar eu voi mai şti de el. Pentru că nu-şi are menire să se piardă în lumi întunecate.

Tăcerii îi dai formă de lumească trăire, de fierbere la focul aprins pentru a nu lăsa gândului putinţa de a se înţelege cu trăiri de om cu rost. De prin depărtare săgeţi se tot aruncă spre a-ţi agăţa de ele simţirile şi, agându-se, să-ţi împuţineze trăirile. Sunt săgeţi făcute penru a lovi dacă nu le dai de la tine ceea ce se vrea dat, iar de dai, cu ceea ce dai, se întorc acolo de unde au plecat, în locul ce şi-l au, arătat ca fiind găsit, drept dovadă de adevăr, pentru a-ţi orbi mintea şi a-ţi întuneca rostirea. Orbind, te-ai prins în jocul neruşinat de a mă privi învins, întins în noroaie chiar şi atunci când amuţeşti, văzându-mă în faţa ta, privindu-te în ochi, nu ridicând privirea ci, mai degrabă coborând-o spre orizontul pe care tu ţi-l consideri înalt, întrebătoare despre cum încă îmi este uşor să privesc, cu aceeaşi luare aminte, înspre toate, să vad şi răsăritul şi apusul, şi chiar stelele unde cad, atunci când cad . Şi tocmai de aceea îţi doreşti să nu fiu în faţa ta: Mai sus de orizontul tău nu poţi accepta că există, altfel decât ţi s-a spus, un alt orizont.

Iar, din nou, iarăşi, încă o dată... se repetă o poveste pe care acum nu vrei să o identifici cu nimic din ceea ce înseamnă trecut pentru tine, cel ce nu pentru mine şi nici pentru altcineva nu a fost. Doar tu priveşti de-a lungul dru-murilor şi nu te uiţi nici că vin din spate către în faţă. Şi nu vezi nici că se-mpreună drumuri şi se despart drumuri, când îţi ţinteşti un gând spre mine şi rostogoleşti, doar către mine, munţii ce-ai vrea să-mi acopere cuvintele care nu se feresc de nedorinţa ta de a le auzi aşa cum sunt. Azi, e mult prea târziu să cauţi cărarea ce te lasă pierdută de zdrobitorul teasc al lumii în care poţi vieţui fără să poţi spune că trăieşti... Peste apa repede ce nu s-a oprit la marginea drumului pe care trebuia să mergi, apă ce merge înainte pe drumul meu spre a decolbui paşii, pod, acum, îţi spui că trebuia să faci, pentru că de neoprit a fost în a-l rupe şi a-ţi îndrepta paşii înspre a cunoaşte lumea în care fireasca menirea avea rost de împlinire.

Nu-i timpul, ştii prea bine, de a sta să te întrebi dacă nu cumva cumpăna fântânilor este o punte între adâncul fântânilor şi înălţimea văzduhurilor. Doar apa din fântâni o ridică o cumpănă şi-i arată folosul şi rostul. Este apa care n-a stat să aştepte ca cineva să îi arate lumina zilei, ea singură a căutat drumul de a privi spre lumină spre a ieşi la lumină. Iar când ciutura fântânii s-a coborât la ea, îmbrăţişând-o, nu a ţinut-o în frigul adâncului ci s-a lăsat ridicată spre a fi văzută şi a-şi face rostul şi menirea. Apa fântânilor prădate de hoţi ori cele care şi-au oprit ciutura în adâncuri, din care nimeni nu scoate apa, neavând cu ce, moare şi nu e nicicui de folosinţă. Şi nimeni nu vine pregătit spre a scoate apa, oricâtă sete ar avea. Doar bătrânii mai vin la fântânile cu ape stătute, să se mai scalde în apa lor. Cei care ştiu rostul lumii şi al apelor nu vin pentru scăldătoare ci pentru a le reda viaţa... Cei ce vin să se scalde vin pentru a fura şi ultima fărâmă de suflet a apelor.

Adevărul nu are nici feţe, nici faţete. Adevărul este doar unul singur. După clipa sfârşitului care se tot apropie, adevărul va fi văzut faţă în faţă. Ţi-e frică de singurătatea care-i va cuprinde pe toţi ... dar de vei ajunge în lumea ta singură, vei înţelege când ai făcut pasul înapoi, pierzându-ţi dumnezeirea, căutând să faci pace cu omul care ţi se arăta făcător de fapte dumnezeieşti, deşi n-avea cum să fie aşa, căci împotriva lui Dumnezeu era când cerea pentru sine şi pe tine te cerea pentru sine, oricât tu ai fi vrut să-ţi fii ţie şi alături de cine tu îţi voiai alăturarea.

Cuvintele acestea trebuiau să le las scrise. Este cuvânt ce va dăinui peste vieţi. Din lumea mea am să ştiu când le vei reciti. Şi paşii ce-i vei face, spre dezrobire, am să-i văd. Şi un înger ce îi întrupat acum, şi-i lângă tine, va spune, înaintea oricui, adevărul pe care nu ai avut puterea să-l mai cauţi. Cuvintele acestea vor sta să fie străjere adevărului, pentru a nu-l putea nimeni face rătăcit, pentru ca, dacă cineva se va însoţi de gândul de a face un altfel de adevăr, prin vorbele altcuiva, ori prin cântecul vreunui menestrel rătăcitor pe drumurile oamenilor, să fie spus şi să fie ştiut. Acum scrise, cuvintele acestea nicicum nu se pot schimba, nici chiar ele nu o pot face, cumva...

Scrisoare înspre final [I]

Se grăbesc vremurile de acum să plece. Timpul nici nu-şi mai înţelege rostul de a sta de veghe vieţii oamenilor. Aşteaptă clipa în care va putea să-i lase pe unii din mână pentru ca aceştia să-şi urce scara pe care ştie şi el ce greu şi ce migălos şi-au lucrat-o, trăire cu trăire, faptă cu faptă, gând cu gând. Îi vor rămâne destui în împărăţia sa şi va trebui să aibă destulă grijă de ei. Vor avea timp să-şi reia lecţiile pe care nu le-au învăţat sau pe care au crezut că sunt neînsemnate. Vor avea timp de nopţi de nesomn şi de aduceri aminte a adevărurilor pe care, din multa orbire a neîncrederii în ei, din nebuneasca laudă de sine, le-au prefăcut în minciuni şi le-au aruncat altora în spate. E timpul deci să-ţi scriu, înainte de a nu mă mai putea avea vreme de asta, înainte de a se întâmpla să trec hotarul acestei lumi care se ţine să aibă un stăpân ca-re nu are grijă de nimic altceva decât de propria-i trecere.

Ieri a fost timpul ce ne-a fost dat să ne fie împreună. Deloc scurt, unii zic lung, alţii chiar îl numesc o viaţă. Un final de viaţă, îi zic eu, fără să fiu cumva privitor cu rău. A fost ceea ce i-a fost dat să fie dintr-un şirag plin de toate. Acum a fost vremea de final dar şi vremea de alegeri. Eram pietre tari şi mari ce puteau fiecare să fie cap de pod. Dar nu amandouă odată. Prin alegere doar se putea să fie una de folosinţă şi una de aruncat iar în apa care să o şlefuiască. Doar ciocnite una de alta puteau să se aleagă singure...

Orologiile se grăbesc. Vine acum vremea să plecăm fiecare în lumea lui. Regretele de om ţi-au venit mai înainte şi le-ai făcut cuvinte de promisiune. Ele vor fi farul ce te vor calăuzi în venirea de altă dată, spre mine spre a le împlini. Şi atunci vom fi tot aşa: Eu voi fi eu, tu vei fi tu! Spuse de acum vor fi alegere de atunci. Dar legea ce atunci va fi, nu-ţi va da drept de a fi doar parte, vei fi întreg. O întreagă viaţă, o altfel de viaţă, de la început la sfârşit.

Nimic nu se poate schimba. Ai ales lovitura pe la spate. De aceea acum vom pleca nu în aceeaşi lume, ci în două lumi. Una a mea, una a ta. Una ştiută, una neştiută. Fiecare pe drumul ales de fapte. Iar în acel timp mult, fapte au fost atâtea câte trebuiau să fie spre a nu lăsa loc de tăgadă ori de şovăire, spre a nu mai fi de trebuinţă nici o altă faptă, spre răscumpărarea altora... Nimic nu se mai poate schimba, şi nici înapoi nu se poate da. Doar aşa se mai poate acum, după legea Cerurilor.

Evidenţele înşeală... e spusa ce stă pe buzele celor care nicicum nu au avut şi nici nu au încredere în ei. Cum să poţi să vrei să găseşti în mărăcini flori de tei? Spini ţi-a fost dat să găseşti pe câmpul pe care ţi l-au arătat cei cărora le-ai dat putere asupra vieţii tale. Nici măcar n-ai mai avut puterea să recunoşti că ai fost înşelată, nu doar în aşteptări. Dar n-ai putut ascunde decăderea şi te ascunzi de oamenii care avuseseră încredere în tine.

Libertatea alegerii mi-a rămas mie. Şi am ales plecarea înaintea ta. Oricum plecam în două lumi diferite. Voi pleca înainte ca să-ţi rămână timp fără dubii, timp să vezi în formă, fapte şi efecte, răsplata. Să fii pe deplin convinsă că frica e una cu tine, că pietrele azvârlite în mine lovesc şi acum în tine. Şi pe lângă tine se vor zvârcoli acei care ţi-au pus pietrele în mână. Doar aşa, înainte de plecare, vei şti ce însemnătate, pentru totdeauna, au faptele timpului ce l-ai redenumit, imediat ce ai crezut că ţi se cuvine să-ţi calci cuvintele în picioarele ce se duceau să se afunde în mlaştinile pierzaniei.

Acum îţi mai sunt încă pe aproape. Acum mai am acest timp în care se aud noaptea cum vin încet, încet, unii dintre cei plecaţi, înapoi. Tu dormi de teama viselor în care te duci şi te întorci spre porţi ce nu ţi se deschid. Pentru porţile ce le-au deschis alţii pentru tine sau chiar tu împreună cu alţii, porţi pe care ai intrat plătind vamă în rate săptămânale, smulgând din suflet bucăţi ce le aruncai în plăcerea de a privi zbaterea mlaştinei, va urma să plăteşti vama cea mare. O vamă o vei plăti-o fără să te încumeţi să ridici privirea. Şi tu, şi toţi cei ce vor veni în urma ta. Şi a mea, evident, doar că, atunci când vei înţelege legile Cerurilor, vei înţelege rostul meu în tot amalgamul vieţii tale. Eu plec! Îmi permit sa cer, din Cer, dreptul de a arunca o ultimă privire înspre acele ultime zile ale tale. Atunci îţi voi arăta ultimul semn... Acela prin care te voi chema la mine în vremurile revenirii! Semnul ce-l vei căuta din prima clipă a revenirii... Semnul ce nu te va lăsa de nimeni aproape. E doar urmarea alegerii pe care te-ai gândit că poţi cere să fie uitată...

Puţine mai sunt zilele, la fel de puţine precum mai sunt şi nopţile, şi se pot număra fără să se uite numărătoare. Puţine sunt clipele în care ultima zvâcnire să mai risipească negura. E dusă pe sub umbra norilor şi aşezată în valuri care prea târziu vor fi înţelese, atunci când răsăritul soarelui nici la amiază nu va fi decât o părere. Atunci ochii de n-or putea să vadă, se va spune că e noaptea fără de sfârşit. Atunci îţi va fi clipa de plecare spre lumea în care orbecăirea este o realitate. Nu-ţi mai fi frică de vise. Stai trează şi întreabă-i, pe cei ce vin, cum e pe acolo. E bine să ştii dinainte. Eu voi fi plecat, pe mine nu vei putea să mă întrebi.