Când te jucai cu uriaşii...

Mai demult, când stelele se lăsau prinse de tine în palme, când fugeai cu privirea ochilor pătrunzători dincolo de ceea ce oamenilor le era piedică de netrecut, şi ajungeai să te joci cu alţii, ca şi tine de zglobii, de-a v-aţi ascunselea printre picioarele uriaşilor Cerurilor, nu te cuprindea niciodată tristeţea. Şi, de acolo venind, când jocul îţi era şi Acolo, sus, şi Aici, printre noi, aduceai bucuria şi dorinţa de mai mult şi mai departe, celor ce, mari fiind şi uitând de jocul lor de-a v-aţi ascunselea, nu se lăsau a fi prinşi în hora vieţii fără de sfârşit şi a împlinirii datorate adevărului pentru care s-au lăsat să vină aici, înaintea ta. Nu demult, dar mai demult, aşa cum se vede acum timpul trecut, toate acestea erau şi jocul îţi era joc, la fel de real ca ceea ce ne-am învăţat să numim noi, cei mari, lucruri serioase.

Iertare pentru cei ce fug în lumi de taină, în lumi în care trăiesc cei cărora le este drag să râdă de necazul altuia, să uite să dea mâna celui care a căzut, suferind, la picioare, doar pentru că mai întâi de toate trebuie să lase hohotul de râs la vederea tuturor, nici tu, nici eu, n-am putut să găsim, dar uite, acum ne-a împins pe drumuri împotrivitoare, tocmai ei, cei cărora le-am lăsat apropierea noastră ca oglindă în care să privească. Şi tocmai unde era mare aşteptare de înţelepciune, unde mintea putea să dea roade şi prin omenie nu doar prin judecăţi, s-a cuibărit dorinţa de a distruge şi de a face din oamenii care-şi ţineau capul sus şi privirile spre înainte, târâtori la picioare, pentru a se putea mândri că pot să-şi aşeze piciorul, în pasul lor privit de sus în jos totdeauna, pe umerii ce-ar fi putut altfel să poarte pe ei povara munţilor mutaţi din loc de era nevoie spre a nu împiedica drumul spre lumină, de a nu se pune piedică, spre ocolire, paşilor ce vor fi vrut să meargă totdeauna drept.

Hotarul dintre marginile lumilor l-am bătătorit amândoi şi poate că această lungă vreme în care n-aveam nicicum crede, nicicum şti, nicicum măcar voi a privi altfel decât noi credeam, ştiam şi priveam, le-a dat apă la moară, apă care curgea vijelios, celor care ştiau să macine gânduri ca să nu le treacă viaţa fără rost, crezând ei că rostul lor este să împăcătuiască şi să învrăjbească pe cei ce nu aveau gând la păcat şi nici dorinţă de vrajbă. Apele neprihănite n-au nici miros, n-au nici culoare, dar sunt plăcute tuturor. Şi tocmai asta le-a fost de ajutor ca să nu ştim că ajungând în palma lor li se schimbă şi mirosul şi culoarea şi chiar gustul, dar însetaţii vor bea din ele spre a-şi potoli setea, neavând cum să înţeleagă plata cu ani din viaţă pentru ceea ce, altfel, dat era, de Cel care pe toate le-a creat, de a fi tuturor fără plată. Au băut şi alţii, am băut şi eu, ai băut şi tu. Ei oricum ştiau că deja sunt datori cu vieţi întregi, nu doar aceasta, aşa că se arătau mereu însetaţi şi băutori, de câte ori ieşeau din casa fără ferestre.

A rămas timpul în urma faptelor şi faptele s-au proptit în drum ca să stea piedică între cei de cândva şi cei de acum. Aşa suntem şi noi doi, înstrăinaţi, tu păşitor pe drumul pe care ţi-au zdrobit speranţe, eu căutător al porţilor bătute în cuie şi ferecate cu lanţuri deja ruginite de lacrimile în care au stat un timp, mult timp, timp în care s-a vrut nemăsurat, un timp al vieţii de niciodată. Tropotul celor ce păzesc drumul tău de întoarcere, tropot care acum ţie încă ţi se pare a fi marş de glorie cântat la tobe, mie îmi este dat să mă scoată în calea lor spre a le cere socoteală pentru neruşinarea de a ţine morţiş ca să nu te lase să vezi norii ce s-au strâns grămadă pe cerul tău, iar ei, minţindu-te, îţi spun în somn, că aşa arată cerul senin, iar tu încă visezi noaptea în care vei putea dormi în liniştea vremurilor în care erai una cu uriaşii din Cerurile jocurilor tale, în care Cerul îţi era casă mai obişnuită şi mai primitoare decât orice casă de pe pământ, unde ştiai că nu există nimic primejdios ori potrivnic jocului copilăresc.

Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... Alte cuvinte, acelaşi înţeles. Şi cu toate că mereu înţeleg ce ori mi se şopteşte, ori, de-a dreptul, se răcneşte, ştiu că nu pot sta prea mult cu capul plecat pentru că Soarele m-ar face să albesc iar ochii mi s-ar prăfui, uitând să deosebească departele de aproape şi chiar întunericul serii de înnorarea de dinaintea furtunii. Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... E vremea ta, de a privi şi tu, cum priveam eu altădată, jocul de-a v-aţi ascunselea, printre picioarele uriaşilor Cerurilor şi a înţelege că, atât timp cât suntem în stare să ne auzim chemaţi pe nume de oricine, asemenea nouă, semeni fiindu-ne, încă mai se poate să se întoarcă vremea Adevărului şi vărsa în focul mistuitor al relelor, pocalul plin de ură ce mereu, a fost scos, cu plată mare, prea mare, din adâncuri reci şi întunecate, spre a-ţi da mereu să bei când îţi este sete, dar setea să nu-ţi treacă, spre a bea şi încă a mai bea, atât cât niciodată să nu poţi să vezi cât de mare e diferenţa dintre susurul izvoarelor şi foşnetul vântului pornit din senin, care îndeamnă norii de furtună să închidă porţile către înălţimi, pentru ca privirile să se obişnuiască a nu privi decât în jos, cât mai mult în jos, crezând că în sus nu se poate găsi nimic loc de folos.

Lacrimi de îngeri

Din când în când, chiar dacă sunt gândurile unora puse pe harţă, mă aşez în răscrucea timpului şi, ferindu-mă de gândurile mele, ce dau târcoale dorului, te privesc şi te tot privesc, fără să las să ştie, fără să las să se creadă, fără să las să se-nţeleagă ceva din ceea ce îmi este trăire în absolutul tăcerii mele. Te privesc cu aşteptarea-mi, firească, a trecerii peste hotarele aşezate de oameni pe drumul adevărului, adevăr care este pus la plata birului către cei care, fiind azi mari în închipuirea lor, ca să nu-şi recunoască simpla şi neputincioasa efemeritate a vieţuirii de-a valma, trimit, înainte, către tine, solie, ca şi cum ar fi din partea mea, cu glas vorbitor de răstălmăciri de-ale lor, despre neştiutele-mi căi şi drumuri ale vieţii.

Iureşul vremurilor de azi ne ţine încă socoteala trăirilor... asta aş vrea să îţi spun, să-ţi reamintesc, ar fi mai bine să zic. Mie, oamenii, cei spre care acum tu trebuie să îţi ridici privirea, îmi ţin mare socoteală, socoteala trăirilor mai ales, şi a faptelor când şi când, gândind ei că prin ele se citesc şi ştiu toate faptele mele, tot aşa cum ei cred că trăirile mele sunt date de faptele pe care, asemenea lor, citindu-se pe sine în trecut, ori neputând să-şi vadă, din întuneric, sufletul întunecat, mi le pun timpului prezent ca făptuindu-le. Ori, se întâmplă destul de des, nefăcând ceva cum ei ar vrea să fac, despre tine şi despre mine vorbesc, spunând una-alta, verzi şi uscate, doardoar, cei ascultători lor să devină ascultători de ei şi aruncători de pietre spre mine, să le cânte în strună sau măcar să le ţină isonul, când ei dau tonul absurdului furiei ridicată la rang de cerere de dreptate după dorinţă.

Am timp, mai mult decât ar fi să se creadă, să fiu străjer al timpului în care, nevăzut, neştiut, pot să-mi ascund plânsul într-o clipă de mare voioşie, ori într-un zvâcnet al cuvintelor, ca să nu-mi tulbure nimeni chemarea ce vine din trecutul meu înspre viitorul tău. Chiar dacă şi sabie de călău văd asupră-mi, tăind orice cale de a şti gândul rugăciunii tale, înţeles doar de Ceruri, şi înţeles doar de El, în Ceruri şi eu alerg spre a te ţine în braţe şi a alerga pe câmpurile pline cu flori din care, când alergăm şi le atingem, steluţe ce şi ele vor creşte, ies şi urcă spre a se agăţa de cumpăna cerului pe care oamenii, doar când sunt trişti, fiind sinceri cu ei, aşa cum rar o mai fac, le vor vedea şi ele, lacrimi de îngeri, îi vor înveseli şi le vor topi durerile şi amarul adunat prin faptele altora către ei, lăsându-le lor doar povara faptelor lor, pe care trebuie să le îndrepte spre a bucura ei pe alţii şi a se uşura ei. Şi, chiar dacă un cuţit de ghilotină ce se arată gata oricând să cadă spre a-mi reteza orice pas, ori chiar dorinţă, de a-mi face drum înspre tine, spre a-ţi putea privi zâmbetul chipului când în vise te iei la întrecere cu razele stelelor în a lumina cât mai departe, ori a cunoaşte ce se întâmplă prin ungherele întunecate ale vieţilor de oameni, gândul mi se va face pas, acolo unde pasul va lipsi, şi, nevăzut, şi neştiut, aşa cum cred oamenii că este gândul, voi fi, şi sunt, de veghe, somnului tău.

Numai eu ştiu câte simt şi câte ştiu din cele ce se cred neştiute, făcute fiind să schimbe drumuri şi să oprească cuvintele ori faptele care să dea pe faţă jocul de-a viaţa, să arate că multa curăţenie a obrajilor pe care lacrimile curg doar, neoprindu-se în nici o cută prin care se arată durerea sufletului, şi nu a minţii, este faţa care este arătată spre a fi văzută, nicidecum cea adevărată, cea care se boţeşte şi se înspăimântă şi ea, la miez de noapte, de ea înseşi, ştiind gândurile ce şi le are, cele care leagă drumuri, fură minţi, înfige pumnale şi aruncă ploi de pietre în drumul pe care s-ar putea să vină cei care ar avea dreptul şi voia de a veni, dar venirea lor lasă frica să dea pumnilor putere de a lovi, ori de a arăta slăbiciunile celor care se vor văzuţi ca fără greşeli şi fără de păcat. Ştii şi tu, ce vânzoleală e în jurul tău, câteodată, după ce clopotele bat miezul nopţii, când se spune că dorm toţi, chiar şi păsările cerului.... Atunci vin şi la mine hoţii să-mi fure, zice-se pentru tine, până şi gândul de a avea ceea ce este drept să am. Şi fură şi tot fură, nu se lasă deloc plecaţi cu mâna goală, chiar dacă, nemaigăsind ceva de luat, nemaiputând ceva să ia, se mulţumesc şi cu o lacrimă rămasă rătăcită, pierdută în zbuciumul sufe-rinţelor. Însă va veni clipa în care vor duce poruncitorilor lor doar praful de pe toba ce bate şi tot bate şi doar acel praf le va fi avuţie şi venit.

Atât de greu e pentru unii să fie oameni şi omenoşi... Acum deja vezi şi tu, auzi şi tu, cum cioburile râd de oalele crăpate şi cât gunoi e sub preşurile spoite cu roşu, ca să se arate gloria către cei atraşi de poleieli. Şi-i vezi cum, asemenea argintului viu sunt în a-şi muta gândul, privirea şi vorba înspre cei care le aduc folos, cei pe care îi cred buni spre a le aduce câştig, ori spre acei care-i umplu de laude. În mâinile tale îngerii vin şi plâng cu tine, când plângi, se bucură cu tine, când te bucuri. Şi împrejuru-ţi sunt să nu lase pe acei ce scutură, pe ascuns, cearceafurile noaptea murdărite şi păturile de prea mulţi prăfuite, în marea lor încercare de a se arăta curaţi... Atât de greu e!

Chemarea trecerilor

Cad, rând pe rând, mai mult nevăzut decât nevăzut, ceea ce până mai ieri era barieră de netrecut între noi. Gândindu-te la mâine, încă îmi spui că nu ne cunoaştem, că ceva, ceea ce ştim că se numeşte trecere a timpului, mai trebuie să-şi piardă din tărie, din mărime, ca să-şi arate adevărul singura faţă pe care o poate arăta, pe oricare parte s-ar lăsa întors. Gândindu-mă la mâine, eu nu îmi găsesc temeri şi uit să tac, şi îţi povestesc despre viitorul trecutului şi despre trecutul viitorului, fără a mă încurca şi fără a încurca prezentul care se vede dinspre trecut cu prezentul ce se vede din viitor, ori ceea ce s-a văzut cu ceea se se lasă a fi văzut, fără să fac trecutului statui şi să caut să mă îndoiesc de ceea ce va urma, doar pentru că unii aşa ne învaţă, pentru că alţii tocmai aşa fac, pentru că cei fără putinţă cred că nu e cu putinţă a se cunoaşte ceva ce se întâmplă după ce pasul lasă alt pas în urmă.

A revenit iarna spre a domoli chemarea care zvâcneşte în fiecare cuvânt pe care altădată îl rosteai sec şi sacadat, baricadându-te într-un timp al aşteptărilor şi al tăcerii trăirilor şi tăinuirii faptelor, al împăcării cu gustul fad al zădărniciei. Până mai ieri fugeai de tine, crezându-te uitată în zbucium de rătăcitoare idei, zbucium care acum e freamăt al dorinţei de pas făptuitor şi izbăvitor al zorilor de vremuri noi, de după seara izgonirii vremurilor vechi, în noaptea în care trecerea se va ascunde în bucuria lumeştilor împreunări de cuvinte cu sfârşit pierdut în dăruirea faptelor care să le contureze înţeles întreg.

Timpul îţi caută în tolba amintirilor, ştiid că are ce găsi. Îţi caută în tolba cu amintiri ca să-ţi arate că există mâine altfel decât ştiai tu ieri că poate să fie, că cei care s-au apucat să-ţi vorbească despre desţelenirea pasului afundat, din urma care se arăta lor şi dusă şi întoarsă, deodată, erau umbra şi penumbra a aceluiaşi pas pe care, mai de voie, mai de nevoie, l-ai ţinut în loc, voindu-i lui puterea ce tu nu o aveai, de a se muta în altă parte. Voia era a ta, nevoia răzbătea tot din tine, din gândul tău care începea să îngrădească pornirile adevărurilor, din gândul tău pe care îl împuterniceai a fi potrivnic tocmai firescului care ţi-ar fi dat tăria de a merge continuu spre mai departe.

Ar fi fost să fie totul altfel dacă nu s-ar fi gândit cineva să pună piedici zborului care începuse cândva, într-o seară a unei zile de iarnă înzăpezită de zborul vântului de răsărit, înspre izvorul vântului de apus, cel care era menit să topească toate gheţurile care stăteau să cadă de pe casele pe care le ţineau în frig, spre a fi mărturie timpurilor viitoare despre tocmai trecutele timpuri iernatice. Iarna şi-a adus iarăşi zăpezile pentru a reaminti, celor care ne-ar fi vrut pierduţi în uitare, dinspre noi înspre noi, că focul arde chiar şi după ce flacăra îi este de apă domolită, ori de vânturi zdrobit în vatră. Ar fi fost să fie totul altfel, dar este totul aşa cum este, pentru a fi aşa cum trebuie să fie ceea ce trebuia să fie, ceea ce, întocmai, prin pornirea ta, s-a creionat a fi.

La urma urmelor, tot ceea ce e de schimbat s-ar schimba fără prea multe socoteli, ceea ce nu este de schimbat, nicicum nu se va putea schimba, oricât ai sta să socoteşti. De-ar fi să fie timpul să aducă furtuni, furtunile vor împrăştia valurile ceţii, de-ar fi să aducă apele peste vaduri, apele vor rupe zăgazuri, de-ar fi să aducă arşiţa soarelui, focul va arde frunzele uscate ale copacilor de pe drumurile pe care ar vrea să le ascundă, iar de-ar fi să se mişte pământurile, drumurile fără de capăt s-ar rupe spre a nu mai exista un altul decât cel drept, cel bun. Că mai rămâne o clipă de zăbavă nu pot nega, şi nu pot să neg nici marea-ţi dorinţă de a fi totul deja împlinit, dar totul este aşa cum este, cu aşteptări şi cu grabă firească, neliniştitoare uneori pentru tine, pentru ca atunci când va fi să alergăm vom alerga ziua împreună, noaptea spre a fi în împreunare rodnică şi înainte privitoare.

Irealităţile, dacă s-ar face într-o clipă reale, gândurile dacă s-ar face dintr-odată fapte, războaie s-ar declanşa, neamuri s-ar destrăma, întreaga lume chiar s-ar dărâma. În ascunzătoarea întunericului, în lumea irealităţilor în care s-au construit cetăţi şi baricade pentru apărare, s-au meşteşugit săgeţi şi săbii tăietoare de trup şi suflet, s-au gândit închisori şi ruguri, unii au murit, alţii au fost omorâţi, s-au născut copii care să ştie să pună cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, s-a furat, s-a luat ori s-a dat orice se putea ori nu se putea fura, lua ori da. Din lumea aceea au evadat dorinţele tale, bine ţinute în frigul celulelor întunecate şi, dacă vrei şi tu să nu te grăbeşti, poţi să vezi şi adevărurile mele, furate pe vremea când nu ştiam eu că mai există hoţi, în nopţile în care furam somnului timp, spre a ajunge mai repede, dar nu puteam să ajung decât aproape, fără ami putea odihni gândurile ori descătuşa fap-tele ce-ar fi fost sortite să pecetluiască eternităţi.

Ninge tot mai des dar, cu toată desimea ce se poate să fie, ninge din ce în ce mai puţin... Parcă-mi vine a spune că raţia de alb a Pământului se reduce pe zi ce trece. Rar, tot mai rar, când va trece timpul iernii, când rămăşiţele zăpezilor se vor lăsa înghiţite de noroaie, ploile vor avea tragere de inimă să spele colbul uscat al pervazelor ferestrelor care şi-au închis ochii, ferindu-se de soarele privitor a celor de dinăuntru în gândurile lor şi i-ar întreba de locurile prin care şi-au lăsat picături de suflet spre a fi străjere dorinţei de neaflare a adevărurilor, înfrăţindu-le cu umbre care nu-l vor înapoia pentru nici un alt adevăr, oricât de mare, ba chiar nici pentru o mie de adevăruri, dacă ei, acel adevăr, pe care-l păzesc, nu-l vor lăsa la lumină, nu-l vor lăsa la îndemâna tuturor. Ori, i-ar putea întreba, dacă nu cred că, prea târziu fiind, nu se vor mai lăsa ele luminii pentru a intra în jocul final al judecăţiilor supreme, atunci când nici revizuiri şi nici contestaţii în anulare nu mai pot schimba verdictele...

Atât de puţin a mai rămas... ţie-ţi va fi bine, mie mi se va întoarce destinul în matca-i firească. Se vor întâmpla de toate, zice-vor unii rele, alţii nici nu vor şti a le numi, alţii vor înţelege că toate au rost, că fapta, ce e deja ştiută ca întâmplată, deşi nouă urmează a ni se întâmpla, va şterge înscrisurile urii şi învrăjbirii, înainte de a fi pragul din urmă ce-ar închide uşa, pentru vecii veciilor, celor care s-au nesocotit, socotind ura ca scop şi răzbunarea ca ţel al vieţii. Şi pentru tine, şi pentru mine, ceasul întâlnirii va fi clipă de renaştere prin care dorinţa se va da naşterii clipei ce o va renaşte. Iar apoi toate se pot naşte şi oricând se poate naşte...

Străluciri de viscol

Când viscolul se porneşte, oricât ar fi să-şi caute zăpada loc de odihnă şi întoarcere în pământul din care s-a lăsar dusă în cer, unde-a crezut că-i este deja locul,nu şi-l mai poate găsi, ci-l va găsi acolo unde este să fie dusă. Şi dacă n-ar fi în calea viscolului să stea ceva neclintit, s-ar duce, s-ar tot duce, pierzându-şi urma în văi ori în ape, fără ca cineva să ştie că a fost zăpadă albă şi strălucitoare. Viscolul nu-i este decât cel care o ajută să-şi vadă înfumurarea, să vadă cât de uşor poate să-şi găsească o cale a pierzaniei, o cale a rătăcirii, o cale a dezrădăcinării. Orbeşte mergând, că e noapte ori că e zi, drumurile pline de zăpezi, mereu se întorc acolo de unde s-au lăsat înduplecate să o ia din loc. Măsuraţi de paşii ce obosesc mergându-i, contrazic, fără să le pese, numărătoarea, arătând cu degetul locul pe care ele îl vor bătătorit, deşi bine le este ştiut că este doar ceea ce văd neştiutorii ce-i care privesc din când în când, la ceasul serii fiecărei zile. Chiar dacă uşor s-ar crede că în albul strălucitor nu se pot ascunde nici urmele, nici semnele, nu e de ajuns. Atâta alb, fără contrastele care să facă privirea să fie clară, o lasă pierdută în gol, ţinţită spre locul din care se vrea, mereu, totdeauna, plecarea. Într-atâta alb, chiar urma albului luminos rămâne să fie văzută.

Rotocoalele de fum, când viscolul se face stăpânitor, se lasă duse şi ele, pe unde nimeni nu ştie şi nu vede. Se fac reci aşa cum este gheaţa, şi se despart, după rostul ce şi-l au: ce este apă se lasă în jos, legându-se de albul zăpezii, furându-i strălucirea, iar ce este aer fuge spre departe, potolindu-şi din fugă setea şi dogorirea în frigul curăţit de alergătura vântului plecat de departe spre a face, la rându-i, curat acolo unde soarele nu mai este lăsat să intre. Rostuit fiind să fie doar Soare şi nu foc, viscolului i s-a dat puterea de a da răgaz soarelui să se odihnească, izgonind pe cei care ar putea să găsească ceva, să născocească încă ceva, împotriva luminii de toate zilele. Nefiind foc, nu face decât să mute, din drum uneori, în drum de cele mai multe ori, piedicile care să lase timp de gândire celor prea puţin gânditori şi de a încerca, pe cei fără răbdare, să-i înveţe a fi răbdători şi aşteptători ai clipei potrivite.

Impecabil e albul, dar albul ce-l au florile de gheaţă, care înşeaşă pe cel ce nu ştie taina cerului şi îşi pune în joc ziua de mâine, voind-o, deşi nu poate fi, plină de larma jocurilor copiilor şi gândul rodului bogat al verii ce va urma, după ce apele se vor lăsa a uşura setea pământului, este înşelător, se aseamănă, pentru cel ce-l ia drept curat, blând şi bun, vânării de vânt. Se lasă privite ca flori, dar, înţepătoare, vor deschide răni multe, adânci doar cât să dea de gândit motivul pentru care se simte frigul până în oase, deşi frig nui este oricui. Şi ard, încet dar sigur, fiind ca şi focul când stau în frig, fiind ca apa când focul le domoleşte dorinţa de a fi ceea ce sunt şi nu ceea ce se văd fiind.

Nici mai târziu, nici mai devreme, totdeauna cu rost, plouă sau ninge, se face cald sau se face frig. Fără a se lăsa ştiut oamenilor, rostul este cel care, văzându-se pus să dea socoteală, preschimbă firescul în nefiresc, zisul rău în rău firesc. Aşa îşi pun iernile pecetea, semnul lor, pe necontenita cârcotire a oamenilor, pe marea lor neîncredere şi pe dorinţa de a fi hotărâtori a toate, după cum le este nevoia sau dorinţa. Şi mai şi mor oameni, mor aceia care nu văd rostul zăpezilor care coboară din cer şi nici rostul gerurilor care urcă din Pământ spre a albi prea multul negru rămas de la faptele oamenilor. Viscolul, cel căruia Cerurile îi dau tărie şi putere, despică firul în patru şi loveşte în cei care nu ştiu să stea cu picioarele pe Pământ, ori se clatină la orice uşuratică pală de vânt.

Adâcurile întunecate vuiesc, nemulţumiţii, cu privirile în jos, se arată nemulţumiţi, chiar dacă tot nemulţumiţi au fost şi înainte de a se agăţa albul zăpezilor de săgeţile vântului, împreunându-se a viscoli. Vântul vuieşte şi neauzit rămâne vuietul adâncurilor. Cei ce se pierd cu firea, la fel cu cei care pierd ultima speranţă, adorm, crezând că aud doar vântul ce se fugăreşte pe sine. Abia în somn îşi dau seama că s-au lăsat adormiţi de vuietul întunericului şi au plecat pe drumul care nu-şi mai are liman printre oameni, ci doar în neomenia lor.

Pe lumină, căutând urmele...

Locurile prin care oamenii trec, nu se lasă uşor convinse de gândul trecătorilor... nu se gândesc, nici în ruptul capului, să se cureţe de semne şi însemne, nici să şteargă urme. Aşa se face că urmele, văzute, oamenii, apa, vântul, frigul iernii sau arşiţa verii le curăţa, dar urmele faptelor, bătătorite de gânduri, rămân ca pecete şi semn, până se lasă ştiute de cei ce ar fi trebuit să le ştie. Doar o geană de lumină, o lumină pe care nu o văd, nu o cred, nu o simt cei mai mulţi, o lumină de care se tem cei ce pot să o vădă, să o simtă, dă sens faptelor şi desluşeşte prin încurcatele iţe ale gândurilor, adevărul. Urmele ce se cred şterse poartă în ele adevărul întreg.

E uşor de înţeles că ceea ce cauţi îşi are motiv şi că doar puţin mai e până tot neştiutul va avea un singur înţeles. Şi doar ţie-ţi rămâne să dai măsură timpului în care-ţi vor fi amănunte ştiute. Cu mărinimie ţi-s puse-nainte detalii şi forme de fapte cu rost. De fapt, ştiu, tu cauţi, să ştii pe de-a-ntregul, motive şi gânduri şi fapte ce-au fost, ce-n forme de umbre-ai văzut că se-ntâmplă, şi în forme de fapte tu deja ştii c-au fost. Da, aşa e, şi ştii şi tu bine, plecarea grăbită e forma prin care cei ce mint se ascund. Ei spun că au treabă să meargă-nainte, dar fără a spune-ncotro se gândesc. Şi spun că-şi urmează pornirea firească spre timpuri mai bune, ce şi ţie ţi-s ştiute, ce şi ţie ţi-au fost dorinţe în gând. Cine caută să şteargă urme, trage de timp, pentru a lăsa puterea de convingere a uitării să netezescă urmele din noroi. Iar urma faptelor, ce s-ar lăsa văzută la fel cum se vede urma bocancilor plini de noroi prin zăpada câmpurilor neatinse de om, de cumva vei căuta-o, o va şterge îngheţul tăcerii ce ţie nu îţi place.

Niciodată, de când lumea e pe Pământ, nu s-au învrednicit cei ce gândesc ştiut ca rău, şi gândul îl fac motiv faptelor, să-şi lase vă-zute pornirile din dedesubturile pe care şi le arată lor pline de nobleţea curajului a ceea ce îşi doresc sieşi. Încurcate căi au toţi, dar ei le şi înnoadă, dând nodului putere şi nume spre a se zăbovi mult în dezlegarea lui, pentru ca ei, mai departe, să facă alte noduri risipitoare de timp al altora. Păienjenişul înspre mai departe se face cioburi ce taie zvâncetul pornirii şi elanul alergăturii de zi cu zi. Mai cade şi câte o lacrimă, a neputinţei pe care o arată altora ca pe durerii, stârnitoare de valuri mişcătoare.

Unde se pot, mai bine, ascunde adevărurile, decât în vorba celui care uită de adevăr, şi, prin minte, minte, temător de a pierde ceea ce încă nu a avut, dar vrea să aibă, nepăsător la ceea ce are şi caută motive vechi spre a-i rămâne ceea ce are, dacă nu va fi să aibă ceea ce îşi doreşte? Acela ce se ştie umbrind şi fără rost, sub raze de lumini se ascunde, crezând în puterea lor de a orbi şi a lui de a um-bri, fiindu-i de folos în coborârea, neştiută, în hrubele întunecate ale faptelor cu iz de bucurie, ocolind, mereu, arătarea ţelului prin rostirea crezului. Cum se pot mai bine ascunde adevărurile, încearcă să afle ei, căutând să-l ascundă în alte adevăruri, ale altor fapte, ori vorbe care să se arate ca adevăruri.

Ţipetele durerii, când sunt auzite, nu aprind lumini, dar se vede cel căruia nu-i pasă de ele. Acolo se stinge lampa, tocmai pentru ca, dacă cineva, chiar trecător, vede o fereastră întunecată, să fie convins că cineva doarme în liniştea faptelor negreşite, nicicui potrivnice cuiva. Şi, tot atunci, tăcerii i se dă puteri de a înfige ace în sufletul celui care ţipă, iar apoi cuţitul nepăsării să taie în carne vie. Însă când durerea nu mai ţipă, luminile se reaprind, semn că cineva n-a dormit, ci a stat deoparte, bucuros să ştie că s-a întâmplat ceea ce a dorit să se întâmple şi să fie convins că este învingător. Uită însă cât de bine se vindecă o rană care doare şi cât de puternic se face acela care a simţit inima zvâcnind în vârful cuţitului, gata oricând să o forţeze a se încetini de tot, după ce a făcut-o să bată mai tare. Şi nu ştie că cel ce şi-a învins omeneasca furie, e mai liniştit decât pământurile pustietăţilor şi vede tot ceea ce se cred alţii că nu va putea să vadă.

Azi e legat de ieri, dar se defineşte totdeauna în funcţie de mâine. Ieri nu mai poate fi niciodată azi, mâine însă nu trăieşte decât pentru a fi azi. Urmele au rămas în drum şi sunt deja acolo unde este şi ziua de ieri, în amintirea faptelor care au făcut-o să aibă însem-nătate sau să treacă fără rost. Tot ce are puterea de a se întâmpla este bine ancorat în azi, în mâine, chiar dacă e cumva cunoscut prin ceva de cândva, care, de undeva, din amintiri, se zbate să readucă la lumină o urmă. Însă mult mai sigur este mâine, când se va contura un azi luminos. Şi, ca răsplătă a curajului de a trece încă o noapte, se va face, totdeauna, lumină. Urmele, oricâte vor fi fost, doar în lumina lui mâine se fac pe deplin înţelese şi au conturul clar, fără tremurul pe care l-ar putea avea o mână care ar încerca să le creioneze, privind cu ciudă la timpul care trece banal şi fără nici un folos. Cu lumina liniştii câştigate de cel care are încredere în sine, că timp va avea, mai mult decât cei ce se grăbesc, toate vor fi foarte clare.