Literele, fără grabă, se adună, îşi dau mâna după alegeri doar de ele ştiute, de dinainte de a găsi oamenii de cuviinţă să le scrie, într-un cerc, ca o horă, spre a fi buchet de ţinut în braţe ori coroană de purtat pe creştet de cei ce îşi apleacă ochii, mintea şi sufletul asupra înţelesului pe care în aduc, de departe, din depărtările înaltelor Ceruri, prin omul care şi el le primeşte în dar, ca har, de-acolo de unde nu poate lua, de unde chiar dacă vrea sau cere, nu totdeauna i se dă, şi de unde nu vin răspunsuri ci doar urmări.
De pe unde au fost să vină, jucând în juru-mi hora înţelesurilor, le-am dat doar o mână de ajutor să ajungă mai repede, negru pe alb, la tine, cea care aveai un munte de întrebări alături de întinderi nemăsurate de răspunsuri cărora nu le găseai cheia prin care se legau de întrebările tale şi astfel nu-şi potriveau ceasul cu al trăirilor tale şi veneau când prea devreme, şi nu ştiai de-i la mijloc adevărul sau piedici puse de cine mai ştie cine, sau prea târziu, şi atunci te apucai să cauţi scânteia de început în grămezi de cenuşă.
Fără să caut să aflu mai mult decât mi se spune, aşa cum de o vreme fac, chiar despre ceea ce nu mi-ai vorbit am aflat. Am aflat chiar de la tine din acel suprem care tot tu eşti, dar pe care nu-l asculţi decât rar, mai mult ca să vezi dacă ascultă de tine şi ţi se supune, obicei deprins de la oameni. Eu îl ascult pentru că înainte de a învăţa să ascult ce-mi spune al tău, după vremuri în care şi eu făceam ca tine, am învăţat celui ce în mine este, dar mai multe ştie şi pricepe decât pot eu cu mintea mea, să-i dau ascultare, să-i dau crezare şi să fac aşa cum ar face el în locul meu. Aşa am descoperit că eu rămân tot eu, dar mă întregesc şi nu mai simt fiorul fricii de urmări şi fapte.
Din aşteptările florilor lotusului care eşti tu şi care-şi vrea înflorirea, vin cohorte de litere care, răstălmăcindu-se, spun ceea ce tu nu îţi găseşti curaj de a spune. Despre clipa înfloririi şi a ochilor ce prin ele vor privi spre a face drum înaintea ta spre Ceruri, nici eu nu-ţi spun, că nu m-ai crede, doar poarta înţelegirii ţi-o deschid, ca tu, cândva, ştiind ce ţi-am spus, să nu mai cauţi mlaştina lumii, căreia să-i dai dreptate. Ţi-am scris şi voi mai scrie de câte ori îmi vei spune tu să scriu, când dat e să scriu...
