miercuri, 3 aprilie 2013

Călătorind eu, aşteptând tu...

Călătoresc, departe, dincolo de orice limite ale văzutului, căutând liman împlinitor, gândurile tale. Le găsesc scrutând depărtările şi aşteptând, parcă încremenite de teama zădărniciei, cam în fiecare zi, când dau să se trezească zorii pentru a putea da oamenilor de ştire că vine peste ei timpul şi-i ia la întrebări despre faptele ce stau degeaba, uitate prea cu multă dorinţă de a se aciui pe la cei ce sunt mai repede făptuitori. Călătoresc şi eu, în căutările mele spre a găsi motivele relelor unora sau altora, ale mele, şi drumuri bat în sus şi în jos, dar nu am puterea pe care o ai tu în a încremeni timpul, pentru ca să te poţi afla, dacă tu de-a pururi, măcar pentru o clipă, în calea împlinirii grabnice.
Legată de stâlpul timpului te-ai lăsat şi chiar şi sufletul ţi s-a prins de nodurile parâmelor pe care abia acum vrei să le vezi căzute la picioarele tale. Până mai ieri doar căutai să-ţi slăbească strânsoarea, crezând că de ţi-ai voit statornice faptele, firească e şi prinsoarea şi stânsoarea. Poate doar vântul, risipind copacilor frunzele, ţi-a arătat că oricât se vrea frunza privitoare a lumii, de sus, când vine vântul şi aduce adierea schimbării, multe sunt cele care aleg libertatea ultimelor clipe. Cele încăpăţânate, ştiindu-se de nimeni văzute, numite mai mult pete ruginite, dau fuga să mai împiedice câte un trecător spre a le lua în seamă. Rămân deasupra tuturor, de nedezlipit, doar acelea care, trăind, au toate motivele să încoroneze copacul ce le dă drept la viaţă prin propria-i viaţă.
Aproape că îţi văd tresăririle când foşnetul apelor care şiroiesc malurile te îndeamnă să porneşti oriîncotro, chiar înspre meazănoapte, chiar şi spre nord, de ceva te împiedică înspre răsărit sau meazăzi, aşa cum chemarea-ţi, de care n-ai vrut să ştii, îţi vorbeşte şi ţi se-arată aidoma oricărui chip de om care a venit spre tine să îţi dea puţinele veşti bune, din toate câte au fost şi n-ai vrut să le auzi, ale atâtor ani în care le-ai tot aşteptat. Şi-ţi aud plânsul amintirilor gândurilor ce le-ai vrut făptuite în sens de trăiri şi nicicând, nicicum, de sforţări.
Ultimul crâmpei de somn s-a desprins de tine pe nesimţite, dar încă mai crezi că poţi fura, zilei abia începute, o clipă de răgaz în care să se arate minunea pe care o voiai cândva şi la care, din frica de a te trezi căutând o insulă, pe care să-ţi odihneşti visul dar găsind un întreg continent, înconjurat de un ocean pustiit până în depărtări, prea plin de adevăruri în care rosturile lasă oamenilor dreptul de a regăsi începutul pierdut.
Drumuri noi şi drumuri vechi bat, deşi niciodată nu aş putea să bag mâna în foc pentru a susţine că ceea ce este nou chiar este nou, sau pentru ceea ce este vechi, ca fiind vechi. Pe unele găsesc fapte noi care stau împreună cu gânduri vechi, pe altele stau gândurile noi lângă faptele vechi, aşa că fie drum nou, fie drum vechi, aceleaşi urme trebuie să caut şi aceleaşi urmări găsesc. La capăt de drum al faptelor vechi, unde se tot bat gândurile vechi cu cele noi, unde tu te rogi de cele vechi şi le iei la întrebări pe cele noi, ne-am întâlnit. Era ca şi cum am fi vrut să ne întâlnim de-am fi ştiut dar, neştiind, ştim doar că ne-a fost dat să ne întâlnim.
Intrigi în juru-ţi, vorbe în juru-mi, asta e vremea ce o trăim, poate de-aceea, ţi-ai regăsit, marea chemare ce te îndeamnă să stai de veghe, în aşteptare, zilei care vine, plină de rosturi, plină de sensuri, plină de fapte. Ce-a fost e-n urmă, fuge de tine, aşa cum tu, încrezându-te în cele câteva vorbe, bine urzite, ai pus la cale fuga spre ceea ce azi este doar un amestec de obişnuinţe şi datorii înrobitoare. Mai încerci, din când în când, sperând să nu te trezeşti faţă în faţă cu aceleaşi dezamăgiri, să visezi amintiri în care niciodată nu ai fost, în viaţa asta, făptuitoare ci doar, pe la alte case, pe la alţii, trecători mai cu seamă, privitoare. Îţi aminteşti doar câmpurile înflorite, umbra pădurii şi zborul fluturilor, de pe-atunci, de cândva, când toată lumea credeai că va fi a ta şi înflorirea va fi pe totdeauna. De pe-atunci ţi-a rămas obiceiul de a privi acele mici făpturi ce zboară din floare în floare cu gândul la albinele ce nu-şi uită drumul spre stup.
Apropie-te! De fiecare dată când căutările noaste se întâlnesc, teama de a şti că îţi sunt aproape te cuprinde. Eu poate nu ştiu de ce, dar nici tu nu ştii de este ruşinea trecutului, prezentului sau a realităţii pe care cauţi să o schimbi, într-un altceva, într-o alta, mai aproape de ceea ce eşti. Apropie-te, îţi spun înţelegându-ţi neliniştea! Apropie-te ca să poţi să uiţi nişte tiparele care, faţă de alţii, singură ţi le-ai făcut! Doar faptele îţi sunt de ajutor în toată lupta ce o duci cu amintirile. Doar aşa te vei întoarce din trecut ca să poţi să stai faţă în faţă cu viitorul. Clipele furate unui prezent, ce prinde culoare doar cât ţine strălucirea unei stele căzătoare, te vor face mereu să îţi dai dreptate tiparelor ce doar gândul şi dorinţe pământeşti le ţine legate de tine. Ele le-au creat şi se ambiţionează, şi se luptă cu tine să nu vadă nimeni că au căzut de mult în dizgraţie. Hai, apropie-te, aşa cum eşti, cu tot ce ai fost şi eşti, eşti tu. Nu, nu ai nici motive de ruşine, nici de teamă... Apropie-te, păşeşte...