Ţie, visul de-mplinit îl vrei...

Până una alta, până când se face ghem timpul, adunându-ne la un loc, te văd aşteptând ceva ce nu-i întâmplare pentru tine, chiar dacă, tu îţi spui că aşa ţi-ai dorit să-ţi vezi visul cu ochii şi să trăieşti timpul acela aşa cum ai dat înţeles faptelor. Dar, de-atâtea ori a trebuit, când mergi în târg, ori să iei ce găseşti, ori să pleci cu mâna goală, chiar dacă la plecare erai pusă de treburi mari. Tot aşa şi visul tău, încă suferă după clipa în care îţi va fi trăirea un întreg redeşteptător la viaţă. Fără tine, fără clipa hotărâtoare de a fi tu cu tine şi adevărul ce mocneşte în tine, visul va fi doar un şir de fapte ce va fura nopţi şi zile la rând.

Eu acum nu mă apuc să îţi povestesc... Nu îţi povestesc nici trecutul şi nici viitorul. Vom avea timp în acea noapte în care se vor perinda prin faţa ta amintirile, dornice, prea dornice să îţi fie de ajutor. Din atâtea câte s-au adunat, sunt câteva pe care ţi le porţi în suflet, ascunse tainic, de teama, de ruşinea, de mânia şi deznădejdea care te-ar putea, îţi zici, ştiindu-le dezbrăcate de poleiala care le-a făcut să fie grele ori să se lipească fără rost, că nu mai are, azi, rost să îţi aminteşti. Acelea câteva, pe care doar după ce vei şti că pragul nu doar l-ai trecut, ci l-ai sfărâmat, l-ai lăsat pentru totdeauna morţii din trecut, abia atunci le vei arăta cu degetul şi, nefiind singură, vei avea curajul de a le înfrunta.

Tocmai acum, acum când eu caut nişte rosturi care se vor fi rătăcit, întâmplător sau nu, pe undeva viaţa s-a găsit să arate că-şi are motive de popas şi că nu se lasă prigonită de furtunile ori de arşiţele care nu mai contenesc. Ea mă face să înţeleg, cu fiecare zi care trece că până şi rosturile au ştiut că şi rătăcirea lor are un rost. De-ar fi stat mereu în preajma mea, n-aş mai fi văzut că drumul nu-i dans în cerc, n-aş fi ştiut că fiecare pas în lungul drumului rodeşte şi rodul doar cules dă bogăţie. Altfel căutam şi eu, ca mulţi alţii, să mă îmbogăţescă atâtea nimicuri, cele care sunt peste tot, din belşugle. De-aceea tocmai acum viaţa a prins curaj să tune şi să fulgere, supărată pe îndărătnicia ce mă făcea să uit că mai am paşi de făcut. Aşa s-a fă-cut să fie la mine... Însă nu doar la mine... Poate că încă te mai împotriveşti să crezi, dar aşa e dat să fie, şi la tine, ceea ce va fi!

Regulile vieţii sunt mai simple decât regulile pe care omul, ştiindu-le ca fiind dintotdeauna, ştiindu-le ca fiind şi ale celui fără învăţătură dar şi ale celui prea plin de învăţătură, n-a vrut să creadă că au în simplitatea lor tot ceea ce trebuie, nimic nu trebuie lăsat deoparte, nimic altceva nu mai trebuie în plus. Aşa au fost începuturile, când oamenii pământului erau fericiţi. Noi i-am numit primitivi şi am căutat să facem reguli, ca să nu mai fim ca ei numiţi. Din tot ce ai învăţat, poţi să spui că ai găsit un drum pe care să nu te plouă, să nu te bată vântul? De câte ori n-a trebuit să te fereşti de ploi, să cauţi adăpost contra vânturilor... Şi ce să mai zic de vremurile când tuna, când fulgera şi când vântul te arunca încolo şi încoace? Acum, când te-ai pus sub adăpostul visului împlinirii prin altceva, ţi se pare că mergi sau că stai pe loc şi te mişti, din când în când, în jurul adăpostului, să te dezmorţeşti?

Uite, vezi, ce repede trec vremurile... Şi trece şi timpul. Trece al tău, trece al meu... Nici măcar această trecere nu e la fel ca toate celelalte. E o trecere care să nu lase, celor ce vor să ştie tot, nici măcar o fărâmă de îndoială, să creadă că tot ceea ce şi-au vrut, tot ceea ce şi-au dorit, au şi îi lasă încrezători în tot ceea ce ei vor şi doresc ţie şi vieţii tale. Şi e de la sine înţeles că şi mi-e de-ar fi să fac ceva ce le-ar strica socotelile.

Ţi-ar fi mai uşor, îţi zici, de-ai şti de pe-acum ce mai e, ce e, de făcut. Ba chiar te gândeşti că de ar fi să ştii, le-ai face fără zăbavă. Însă tot fără zăbavă te-ai porni să-ţi pui întrebări şi să cauţi alte căi, căile ce acum, ori atunci când vei vrea hotărî ceva, ţi-ar fi cele mai bune. De o întrebare însă ai fugi, o întrebare, numai una, ai ocoli. În acea întrebare ar sta, ca şi până acum de alt fel, începutul ori sfârşitul unor vremuri la care de gândit de poţi gândi, dar de ştiut nu ai avea nici de unde, nici cum să ştii cum ar fi. Nu ţi-ai pune niciodată întrebarea care să lase vieţii dreptul de a se arăta în tot adevărul ei... Nu te-ai întreba niciodată dacă vieţii tale calea aleasă chiar i-ar fi de trebuinţă.

Ar fi, aşa cum începusem să îţi zic, multe de luat în seamă şi tot la fel de multe, de lăsat să-şi obosească puterile, contrazicându-se singure, faptă pe faptă, vorbă pe vorbă sau chiar gând pe gând. Acele vremuri, când te trezeai din somn să-ţi iei din spate pietrele de moară ale vorbelor mânioase, scot şi acum scântei, lovindu-se de dorinţa de a merge, de a alerga. Alergătură-ţi este şi acum viaţa, dar cu folos de clipă furată simplei dorinţe de a nu uita ceea ce trăieşte de la începuturi şi peste sfârşituri în oricine. Alergătură-ţi este viaţa în aşteptarea împlinirii visului. Tocmai de-aceea, ţie, visul de-mplinit îl vrei, până una alta, îţi vorbesc din tăcerea aşteptării mele. Cu tine, doar împreună cu tine, acele mici amănunte ce lipsesc întregului, ca să poată să nu se mai proptească în orice fir de praf, le vom pune pe roate, cu rosturile din începuturi, vieţi şi vise.

Un tot în întregu-i nimic

Mai este încă vreme să îţi aminteşti că vremurile de altă dată cu totul au trecut pe lângă tine şi, la fel ca şi atunci, acum treci tu pe lângă vremuri. Au trecut şi nu s-au mai întors, aşa cum tu treci şi n-ai cum să mai fii şi să revii la cea care nu ajunsese să se ştie trecută pe lângă vremuri. Vorbele se tânguiesc, doritoare de rostuire după modele la alţii văzute, dar nici ele nu-şi mai pot închipui cât de îndărătnică poţi să fii când e vorba de a ieşi în calea faptelor adevărate, nicidecum a celor pe care le gândeşti tu a-ţi fi fapte. Ce oare poţi înfăptui doar din vorbe, te întrebi? Şi crezi că trăgând cu ochiul la ceea ce se vede, poţi şti ceea ce nu se vede, ca să ajungi să fii văzută cum vrei să fii văzută?

Adu-ţi aminte de tine, de oricâte ori uiţi, că în lumea pe care o vrei înţelegătoare e aşa cum îţi este ţie firea, că asemenea ţie sunt şi cei care trec pragul apropierii de tine. Înţelege-te pe tine ca să îi înţelegi pe toţi ceilalţi, iar neînţelegerea lor ia-o ca neînţelegere a ta. Nu te lăsa dusă de valul luminii aprinse când trece alaiul, nici cea care se aprinde când trecătorul este unul mai de soi, lumina aceea se aprinde doar ca să orbească privirile. În spatele ei mulţi orbecăie în căutarea unei clipe de odihnă.

Răstălmăceşti esenţialităţile şi-ţi dai dreptate fără să să vezi că privirea-ţi aţintită doar într-un punct nu îţi deschide orizontul, ci aduce paşii pe acelaşi drum pe care au trecut de-atâtea ori încât mai că te roagă să nu-ţi mai spui poveşti care să-ţi ţină ochii deschişi, când ei şi-ar dori să se închidă, ca să poţi scăpa de încăpăţânarea ideilor fixe. Te priveşti în somnul fără alt motiv, altul decât despărţirea zilelor spre a putea fi numărate şi-ţi mai arunci, înainte de a adormi, gândul spre întregirea ce vrei să fie asemenea poveştii mereu rescrise, ce ţi-o spui, fără să te întrebi de ce n-a fost decât vagă realitate şi mereu poveste.

Intri în jocul vieţii, mereu, şi joci după reguli de care viaţa, câteodată, stă pe loc şi izbucneşte-n hohote de râs. Ea râde, tu, neavând înţelesurile jocului ştiute, nu poţi să râzi cu ea, şi te pui împotriva ei. Tu rămâi supărată, ea trece mai departe, căutându-şi liniştea pe care tu mereu, tot mereu, cauţi să i-o furi. Şi ai prins acest obicei urât! Şi în loc de bucurie tu trăieşti furii, înfuriindu-te pe ea, cea care te-ar vrea ieşită la liman. Din puterea furiei tale şi-a cules puterea de a râde, râzând chiar de tine, văzându-te mereu înfuriată.

Ai avut timp, mult timp, de care să te bucuri. La atât de mult timp, ai avut dreptul de a alege... Şi-ai ales, ai ales să te împotriveşti la ceea ce a fost creat şi te-ai gândi să creezi. Ca să nu spună cineva că faci ceva greşit, ai creat după chipul plăsmuit de tine. Unei măşti i-ai dat formă, trăiri şi gânduri. Apoi ai vrut să ştii că există. Şi cauţi şi tot cauţi, o tot cauţi. Îţi odihneşti căutările ţinând-o lângă tine, dar vine clipa când ţi-ai dori să te ţină în braţe şi şi să te apere de furtuni. Ştiai din poveşti că aşa trebuie să facă, dar asta n-ai putut să i-o dai ca fel de a o şti. De-ai fi ştiut să faci asta, învăţa şi ceea ce ai creat tu, de la tine. Dormind, n-ai văzut-o că deja te priveşte în toate gesturile tale şi nu mai stă, ascultătoare, să o remodelezi. E deja reală, dar numai ţie ţi se arată. Ştie că nu poate exista şi fuge de toţi ce ar putea să o vadă în întregime. Ea ştie mai bine că, de fapt, pentru oricine e un întreg de nimic. E un întreg pe care l-ai vrut, fiindu-ţi frică de inexistenţa lui. L-ai creat să-l ai doar tu. Acum atât ai... Atât... Doar realitatea este plină de adevăruri...

Faptă în destin

Visele nopţilor, în ultima vreme, au uitat să mi mai aducă veşti despre tine. Dacă nu le-aş şti obiceiul, aş zice că aşa începe drumul uitării. Dar m-am obişnuit cu ele de atâtea vieţi: când e dat să se apropie timpul trăirilor pline de înălţimea plutirii, tac. Cândva, într-o tinereţe, mi-a fost şi mie greu să le înţeleg, M-am supărat de multe ori pe ele, m-am supărat că m-au lăsat întâmplările fără cuvinte, dar abia când s-au hotărât să-mi facă pe plac, am înţeles de ce se prefac a nu mai şti ce va urma. Abia atunci, când nu am mai trăit bucuria jocului vieţii, am înţeles că visele mă iubesc. Iubindu-mă, îmi lăsau bucuria pe care nu mi-o puteam avea ştiind că urmează făptuirea destinului.

Iarăşi am trecut, tu acolo unde eşti, eu aici unde sunt, peste prag de anotimpuri, peste timpuri în care nu s-a întâmplat mai nimic de care să ne aducem, cândva, când vom reveni, aminte. S-au mai vorbit între ele zilele să se unească pentru a ne arăta cât poate să fie o zi de mare, stând să te aştepte pe tine. Aşteptau şi aşteptau, întrebau în stânga şi întrebau în dreapta, erau, firesc, pline de curiozitatea celui pe care îl rogi să-ţi dea ceva şi el îţi dă, dar tu nu vii să iei ceea ce îţi dă. M-au întrebat chiar şi pe mine dacă nu am primit vreo veste despre gândurile tale, sau dacă nu ştiu cumva, cine, ce, ţi-a aruncat, simţind cumva că-şi poate lua, de la tine, rodirea, praf în ochi, şi acum te temi să nu confunzi răsăritul soarelui cu raza morţii unei stelei căzătoare. Întrebarea lor m-a convins că visele au tăcut tocmai pentru a lăsa zbuciumul aşteptării să apară doar atât cât să nu mai lase gândul să se pună piedică faptei, pe care, altfel, destinul ar pune-o grabnic, acum, în drepturi, sau cândva, chiar şi împotriva firescului.

Rândurile acestea, pe care ţi le scriu acum, întorcându-mă de undeva din miezul întrebărilor, vor ajunge la tine, însă ştiu că la prima lor citire, nu vor cântări mai mult decât vorbele ce le auzi la oricare trecător pe lângă tine. Rândurile acestea nu caută nici să te grăbească, nici să te convingă. Când le vei citi a doua oară, şi-atunci va fi în vis, înainte de a te trezi, aproape de miezul zilei, nu vei şti dacă ai apucat să citeşti şi ceea ce scrie la final. Visul te va convinge să cauţi şi să faci tot ceea ce trebuie, ca să nu lipsească, din toată povestea, tocmai finalul. Aşa vei ajunge să îţi doreşti, destinului, fapta şi faptei urmarea.

Gândurile trec fără să le pese că ne-au lăsat, câteodată, mai săraci în răspunsuri decât înainte de a face şi desface ele noduri în trestie, dând apă la moară întrebărilor pornite din neantul pe care, s-a văzut clar după aceea, l-au vrut să-l arate ca fiind şi Cer, şi Pământ, şi Rai şi Iad, la un loc, de nedesluşit. Gânduri multe şi multe întrebări, ţi-am mai spus, ţi-ai pus şi aşa, în loc de a trăi acum timpul în care somnul nopţii ţi-ar lăsa seninul dimineţilor să-ţi spele privirea şi să se dăruiască ţie şi împlinitoarelor mărunte fapte, încă fugi de colocolo, întrebându-te când a început ziua şi când a ajuns ea să se sfârşească.

Iureşul faptelor, ţi-o va lua, într-un curând, înainte. Aşa cum te ştiu acum, nu ca altădată, ziua, îşi va da dorinţa în petec, ci miezul nopţii îmi va cere să pecetluiesc drumul fără întoarcere. Zorii zilei nu te vor mai găsi dornică de a te ascunde, ci-ţi vor găsi dorinţa faptelor realităţii unui univers al menirii împlinite. Răspunsul tău privirilor pline de întrebarea mirării va da ocol nesaţului de poveşti ale curioşilor. Câţi prea curioşi o să vezi atunci că au roit prin jurul tău, atunci vei afla. Şi-atunci vei afla faţa celor care niciodată nu te-au privit ca potrivită cu ceva ori cu altceva decât ei îţi căutau potrivire.

Nu îţi mai aminteşti, înţeleg, sau doar mi se pare, însemnul dorinţei de nemurire... De mult aşteptatul pas prin valuri de furtuni va veni să te întâmpine, dacă doar asta va mai fi calea de a te face să nu uiţi cuvântul căruia i-ai dat putere de unică şi necesară existenţialitate. Vremurile vuiesc venirea-ţi şi nu se vor lăsa nici în voia ta, nici la mâna delăsării, dorită, fără doar şi poate, cea care, şi pe tine, ca pe mai toată lumea, te-a cuprins.

Imposibile au fost, sunt, şi vor fi, la prima vedere, toate faptele care lasă fără argumente gândurile, care să scape de răstălmăciri şi judecăţi. Fără cuvinte şi plini de mirare, în faţa puterii şi urmării faptelor, oamenii, ca să nu se spună că sunt potrivnici, fac din privirea înspre înalturi, şi răspuns şi explicaţie. Şi chiar cei de care se spune că sunt aleşi să fie făptuitorii cei dintâi, privesc în urmă să-şi regăsească urmele paşilor. Şi nevoiţi sunt să privească departe, cât mai departe, dincolo de ceea ce au văzut şi trăit, doar acolo putând găsi motivul pentru care nu au simţit zvâcnetul care i-a urcat pe vârfurile de care doar cei sus zburători, cei netemători de înalt, au ştiut. De-a-colo, din infinitul înălţimilor, trecuturile ni se vor explica nemaiputânsu-se ascunde.

A fost arătat semnul zilelor şi acel semn, sub privirile noastre, s-a aşezat în furca cerului, şi a coborât tot cerul stelelor până deasupra creştetelor noastre. Răsăritul lunii te-a mângâiat pe frunte şi razele ei s-au aşezat în părul tău. Adierea blândă a vântului ţi-a dus până la soarele ce nu se grăbea spre ascunzătoarea nopţii, aşteptând, mirarea privirilor tale, întâia dată învăluite de bucuria lunii pline ce se putea pe sine privi, privindu-te. De-atunci timpul îşi caută o măsură potrivită sensului de care ai nevoie ca să nu-l mai obligi să întoarcă privirea, şi nici să stea la poveşti cu răsăritul soarelui, rugându-l să mai întârzie înserarea, ştiindu-ţi dorinţa de a trăi libertatea orizontului senin şi a cerului înstelat. Şi tot aşteaptă să-ţi fii, cu totul şi pe de-a-ntregul, vis împlinit.

Asemenea cu aşteptarea

Mai este încă vreme să îţi aminteşti că vremurile de altă dată cu totul au trecut pe lângă tine şi, la fel ca şi atunci, acum treci tu pe lângă vremuri. Au trecut şi nu s-au mai întors, aşa cum tu treci şi n-ai cum să mai fii şi să revii la cea care nu ajunsese să se ştie trecută pe lângă vremuri. Vorbele se tânguiesc, doritoare de rostuire după modele la alţii văzute, dar nici ele nu-şi mai pot închipui cât de îndărătnică poţi să fii când e vorba de a ieşi în calea faptelor adevărate, nicidecum a celor pe care le gândeşti tu a-ţi fi fapte. Ce oare poţi înfăptui doar din vorbe, te întrebi? Şi crezi că trăgând cu ochiul la ceea ce se vede, poţi şti ceea ce nu se vede, ca să ajungi să fii văzută cum vrei să fii văzută?

Adu-ţi aminte de tine, de oricâte ori uiţi, că în lumea pe care o vrei înţelegătoare e aşa cum îţi este ţie firea, că asemenea ţie sunt şi cei care trec pragul apropierii de tine. Înţelege-te pe tine ca să îi înţelegi pe toţi ceilalţi, iar neînţelegerea lor ia-o ca neînţelegere a ta. Nu te lăsa dusă de valul luminii aprinse când trece alaiul, nici cea care se aprinde când trecătorul este unul mai de soi, lumina aceea se aprinde doar ca să orbească privirile. În spatele ei mulţi orbecăie în căutarea unei clipe de odihnă.

Răstălmăceşti esenţialităţile şi-ţi dai dreptate fără să să vezi că privirea-ţi aţintită doar într-un punct nu îţi deschide orizontul, ci aduce paşii pe acelaşi drum pe care au trecut de-atâtea ori încât mai că te roagă să nu-ţi mai spui poveşti care să-ţi ţină ochii deschişi, când ei şi-ar dori să se închidă, ca să poţi scăpa de încăpăţânarea ideilor fixe. Te priveşti în somnul fără alt motiv, altul decât despărţirea zilelor spre a putea fi numărate şi-ţi mai arunci, înainte de a adormi, gândul spre întregirea ce vrei să fie asemenea poveştii mereu rescrise, ce ţi-o spui, fără să te întrebi de ce n-a fost decât vagă realitate şi mereu poveste.

Intri în jocul vieţii, mereu, şi joci după reguli de care viaţa, câteodată, stă pe loc şi izbucneşte-n hohote de râs. Ea râde, tu, neavând înţelesurile jocului ştiute, nu poţi să râzi cu ea, şi te pui împotriva ei. Tu rămâi supărată, ea trece mai departe, căutându-şi liniştea pe care tu mereu, tot mereu, cauţi să i-o furi. Şi ai prins acest obicei urât! Şi în loc de bucurie tu trăieşti furii, înfuriindu-te pe ea, cea care te-ar vrea ieşită la liman. Din puterea furiei tale şi-a cules puterea de a râde, râzând chiar de tine, văzându-te mereu înfuriată.

Ai avut timp, mult timp, de care să te bucuri. La atât de mult timp, ai avut dreptul de a alege... Şi-ai ales, ai ales să te împotriveşti la ceea ce a fost creat şi te-ai gândi să creezi. Ca să nu spună cineva că faci ceva greşit, ai creat după chipul plăsmuit de tine. Unei măşti i-ai dat formă, trăiri şi gânduri. Apoi ai vrut să ştii că există. Şi cauţi şi tot cauţi, o tot cauţi. Îţi odihneşti căutările ţinând-o lângă tine, dar vine clipa când ţi-ai dori să te ţină în braţe şi şi să te apere de furtuni. Ştiai din poveşti că aşa trebuie să facă, dar asta n-ai putut să i-o dai ca fel de a o şti. De-ai fi ştiut să faci asta, învăţa şi ceea ce ai creat tu, de la tine. Dormind, n-ai văzut-o că deja te priveşte în toate gesturile tale şi nu mai stă, ascultătoare, să o remodelezi. E deja reală, dar numai ţie ţi se arată. Ştie că nu poate exista şi fuge de toţi ce ar putea să o vadă în întregime. Ea ştie mai bine că, de fapt, pentru oricine e un întreg de nimic. E un întreg pe care l-ai vrut, fiindu-ţi frică de inexistenţa lui. L-ai creat să-l ai doar tu. Acum atât ai... Atât... Doar realitatea este plină de adevăruri...

La hotarul altei vieţi

La câte întâmplări ţi s-au perindat prin prin timpul trăirii vieţii tale, încotro ţi-ai putea dori privirea pierdută, că să te ajute în cuprinderea orizonturilor? Ţi-ai dori oare să se închidă la picioarele tale, sau te mulţumeşti să-i vezi hotarul care prin linii de demarcaţie, vagi, desparte ceea ce a fost de ceea ce ai crezut că a fost şi ceea ce ai vrut să fie de ceea ce a rămas ca deja de neschimbat? La picioarele tale, sub talpa ta, sigur, în faţa pasului nesigur, crezi că stă prezentul şi viitorul, ori stă aceeaşi închipuire a ta, adică ceea ce vrei să pară lângă ceea ce, deja îţi dai seama, că este?

Ard, cu o dorinţă dincolo de propriile-ţi înţelesuri, de nerăbdare, aşteptările tale, cărora le-ai cerut să fie mereu înţelegătoare cu alegerile pe care, câteodată din ambiţie, alteori din naivitate, le-ai tot făcut, crezându-te ştiutoare a tuturor căilor ce le vedeai, şi ţi se arătau ca drumuri fără ocolişuri, fără coborâri şi fără suişuri. Spre mai devreme alergai, lăsând pe mai târziu clipe ce, îţi ziceai, că pot oricând fi, de parcă ţi-ai fi avut nemurirea ca însemn, sau ai fi putut să ceri timpului ca unele dintre trecerile sale să le facă doar când îţi vei vrea tu.

Unde să loveşti acum, fără să doară, fără să se crape chiar şi tăriile Cerurilor, de toată deznădejdea şi neputinţa de a găsi liniştea clipelor de împăcare cu ceea ce abia a luat sfârşit, cu ceea ce de mult s-a sfârşit dar împotriva sfârşitului te-ai pus şi te-ai ales cu alte şi alte continuări, mai împovărătoare decât sfârşitul de care ţie îţi era teamă, deşi despre lume, despre ochii şi gura ei, vorbeai? Cum crezi că vei mai putea găsi marginea malului, sau semnul valului, ca să nu aluneci odată cu nisipul ce încă îşi găseşte joaca în unduirea apei ce se crede potrivnică vântului, căruia, până la urmă trebuie să-i facă pe plac?

Rămâne greu în urmă trecutul, te ţii scai de el şi scai se ţine el de tine. Mai departe, încotro? Rostul acelor timpuri a fost, nu se mai poate rostogoli viaţa nici măcar ca un cerc, în nici un fel n-ar putea să se rostogolească precum o minge, ca să nu cadă, nesprijinită. Aşa cum s-a croit, ca poţi să meargi mai departe, şi acest departe ar avea cale lungă, nu poţi să desţeleneşti adevărurile privind doar şi doar gândind cum se poate ca albul să rămână alb şi tot ce nu e alb să fie alb, pentru că nu mai ştii tu cum e albul alb adevărat. Cineva trebuie să fie cel care îţi arată cum e să fie lumină. Dintr-odată, nicicum altfel, altfel n-ai ajunge să cunoşti drumul pe care trebuie, singură, înainte de toate, să ţi-l faci, tu.

Acum, deja simt, că îţi este mai greu. Acum ai şi alte întrebări, şi altele vin să se alăture celor care deja sunt adunate în grămadă. Acum tot cauţi şi tot mai descoperi întrebări. Încă îţi este teamă să mi le pui, deşi clocoteşte valul la marginea malului pe care stai acum cu neînţelegerea motivului pentru care mi-ai lăsat să văd aşteptarea. Doar când genunchii îi simţi că s-ar porni la drum te mai laşi valului să-ţi limpezească tălpile, ca urmele drumului, pe care vei ajunge în întâmpinarea mea, să ţi le ştii, peste ani şi ani, ca fiind ale tale. Dacă-ţi întorci capul nu vei şti de unde şi cine îţi dă veşti, deşi auzi îndemnul şi chemarea. Las-o aşa, auzită şi înţelege rostul clipei pe care, ca tu să poţi să o vezi pe de-a-ntregul, a dezgolit-o, Cineva, de orice ar face-o înşelătoare.