luni, 7 ianuarie 2013

Faptele timpului potrivit

La timpul potrivit, faptele se aşează la hotarul dintre da şi nu, şi se pun să-şi povestească, una alteia, despre nu s-au luat în seamă sau cum, altă dată, unele înţelesurile bine ştiute, au fost luate la trântă de unele ce s-au ivit trase de păr, doar pentru că nu erau convenabile clipei cele care nu voiau să se lase trecute peste prăpastie pe o frânghie ce era legată, în partea cealaltă, de o buturugă putrezită.
Erau ştiute motivele şi se îmbulzeau grăbite să fie văzute la lumină, doar că, făcându-se lumină mare de la focul vreascurilor, dansul umbrelor a fost mai atrăgător decât jocul stelelor care se lăsau căzute din înaltul Cerurilor spre a trage de mânecă pe cei care-şi lăsau închişi ochii, împinşi de la spate de îndemnul speranţei ticluită de începuturi gândite de cei ce-şi dau gândului timpul vieţii, doar pentru a o şti încărcată cu podoabe strălucitoare, furate ori amăgite cu învăţături de poleială.
Nu mai încape îndoiala între crăpărurile şi rupturile pământului care s-a cutremurat de nesăbuinţa cu care s-au nesocotit rosturile cuvintelor puse la poarta grădinii mari în care, chiar îngrijită şi bine păzită, uscăturile stau ascunse sub coroanele copacilor ce stau cu ochii ţintiţi înspre drumurile vânturilor ce vor, câteodată, să dea iama în lăstarii pomilor roditori, ori chiar în timpul înfloririi pomilor de rod spre a-i rupe sau a fura florile şi a-i arăta apoi cât de uşor trecători sunt.
Undeva, acolo unde nu poate oricine să meargă şi să pună întrebări, acolo unde, cei care se arată fără putere de a înţelege că unora li se dau răspunsuri la oricare întrebare şi-ar dori continuu să ajungă, se ştiu toate cele ce se fac dar mai ales cele ce se vor face. Acolo e totul rânduit şi, tot acolo, când răscrucile drumurilor lasă omului obligaţia de a se arăta adevărului, prin ceea ce alege, ştiuţi sunt paşii care nu mai duc mai niciodată spre direcţia drumului de început, ci, mai degrabă, ajunge să se încolăcească precum şarpele care vrea să-şi prindă coada spre a putea sugruma tot ceea ce a încolăcit, nemaicrezând în libertatea păsărilor cerului.
Ţepii trandafirilor, ascunşi de purpura florilor, stau în aşteptarea celor care, prea apucători şi prea hrăpăreţi, vor, asemenea uraganelor, să omoare florile. Dar ei nu doar le omoară, ci vor să le şi ducă în loc de taină unde să poată, într-o linişte pierdută de lumini şi cuvinte, admira stingerea picăturii de viaţă ce a fost lăsată spre a bucura pe toţi cei ce le pot privi. Dar ei, ucigaşii frumuseţii florilor, îşi au bucuria doar în nerostul petalelor moarte şi aruncate, laolaltă cu alte resturi, la gunoi sau în foc.
Au trecut cu rost faptele zilei de ieri şi azi s-au rânduit cele următoare, cele care au stat în aşteptare. Clipele nopţii le-au adus la lumină şi oricâte sporovăieli se vor auzi, din larma gândurilor care caută să însoţească îngenuncheri cerşetoare de înţelegere şi acceptare, nu se vor mai lăsa împrăştiate pe câmpurile înceţoşate de dorinţele de înavuţire pe umeri de sprijin, ori de fugare liniştiri ale zvâcnetelor fireşti, dar fără de pornire, ale trupului desprins de însufleţirea ce-ar trebui să dorească nemurirea.