Mă tot bate, nu mai ştiu de când, dar mă tot bate de ceva timp, un gând... Se răsuceşte în mine şi mă răsucesc şi eu cu el... Ceva, şi n-am motive să cred că cineva, mă îndeamnă să îţi scriu, ţie, aproape direct, altfel decât îmi este scrisul meu, care spune printre rânduri înţelesul care e întreg doar parcurgând toată ideea care se aruncă din înaltul Cerurilor şi trebuie adunată, bucată cu bucată ca, apoi, cu ceea ce e în sufletul celui ce ştie că trebuie să citească, cu picături de suflet, se lipesc toate bucăţile care îi aduc în faţă o oglindă prin care poate să vadă, atunci ori când va veni vremea, paginile întregi, capitolele, sau chiar un întreg volum al cărţii vieţii lui. Aceeaşi poveste, un alt suflet, altă carte...
Iar şi iar acelaşi îndemn, mereu şi mereu, aceeaşi dorinţă... Totdeauna la fel, de fiecare dată când mi se întâmplă să privesc înspre tine, o singură întrebare mi se cuibăreşte aproape de cele ce mi se arată ca nuanţe ale trecerii vieţii tale. Da, din cele, aşa cum cred unii, o mie şi una de întrebări, fireşti, omeneşti şi nevinovate, întrebări care să treacă prin zidurile necunoscutului, pentru mine parcă împotriva realităţii, doar una îmi dă fiori şi nelinişte: N-ar fi bine, oare, să îţi scriu, şi scriindu-ţi să şţii că ştiu ceea tu ştii, şi regăsind esenţa, să pui punctul unui final de rând care tot aşteaptă, care te tot aşteaptă, pentru a încheia lunga introducere şi ipotezele şi concluziile care s-au arătat, aşteptând ca să dai pagina spre a demonstra marele adevăr al vieţii tale? Azi e o zi ca toate celelalte, îmi spuneam când s-au ivit zorii. Cum nu spun asta decât foarte rar, acum înţeleg de ce am spus... E o zi altfel...
Hotărârea ta de a şti tu, înainte de toate, adevărul despre tine, puţini o mai au. Mai toţi se reped cu furie înainte, lăsându-se pe sine în urmă, şi se lasă cu totul cunoscuţi de alţii, aşteptând să li se spună ceea ce aud că se spune despre alţii, convingându-se, prin tot ceea ce pot că nu este aşa cum spun câţiva, că aşteaptă să li se spună ceea ce vor să audă. Hotărârea ta de-acum e-aceeaşi, aceeaşi pe care au avut-o în faţă, de multe ori ca o stavilă, de netrecut, cei care credeau că pot trece cu tăvălugul peste orice le-ar ieşi în cale şi, nereuşind, s-au gândit să te mute din drumul lumii, undeva, mai într-o margine, să poţi fi văzută dar, mai tot timpul, ocolită. Multe pietre a spart tăvălugul fiecăruia dintre aceştia, dar nimeni nu i-a învăţat că, atunci când se merge pe drumul spre creste, munţii lasă numai pe cei drepţi mergători să vadă sclipirile diamantine ale unor pietre care, pentru cei ce gândesc cu dus şi întors, sunt nişte pietre la fel ca alte pietre. Şi doar cei care ştiu că nu orice piatră atrage privirea, ci doar cea autentic preţioasă, vor opri paşii spre a-şi îmbogăţi sufletul, spre a se avea de însoţitor, spre creste, cu ceea ce, nicicum din noroc, ci răsplată, li s-a dat să vadă.
Acum tu eşti la fel, ca altădată spun eu, scurt şi fără să mă explic, şlefuită de treceri ale oamenilor, timpului şi vremurilor. Devreme, prea devreme, de data asta, te-ai lăsat abătută din drum. Ai mers drum lung şi ai urcat abrupt, poate acum ţi se pare că ai obosit, ţi se pare că trebuie să-ţi ai clipă de odihnă şi chiar îţi spui, înainte de a adormi, spre a-ţi avea visele liniştite, că largu-ţi orizont cuprinde îndestulătoare privelişti, unele frumoase, altele luminoase, altele, aşa cum peste tot se vede, mai pline de poveri, de greutăţi, de minciuni şi de răutăţi, ori cuprinse de foc, ori în ape scufundate fără ştire. Dar somnul, chiar dacă nu ţi se împotriveşte totdeauna, în nopţile în care luna se aşează întreagă în furca cerului, dar şi în cele în care stă ascunsă de teama hoţilor care, până la ea, prind curaj şi se avântă, visele nu-şi găsesc matca şi dau năvală, povestindu-ţi despre cei ce s-au întrecut cu gluma, gândind spre tine, sau despre aceia care nu şi-au oprit vorbele, privind spre tine, şi chiar despre cei ce în urma ta au lovit, aflând de tine. Dimineaţa, când visele se duc să afle alte adevăruri, simţi şi resimţi pe de-a-ntregul oboseala nedormirii celor ce te au în pază.
Este prea puţin ceea ce pot cuprinde eu în cuvinte, din toate cele pe care nu mă tem să le numesc ştiute. Cum, se ştie, de când au început să curgă înspre mine cuvintele, a trecut destul timp. Deja m-am învăţat să nu mă mai întreb de ce îmi sunt lăsate mie să fie ştiute... Sunt frământările tale dar trecutul, ştii şi tu bine, aparţine oricui, tuturor, şi chiar mulţi ar putea să îl vadă dacă nu şi-ar purta viaţa în ignoranţă, dacă şi-ar dori să înveţe lecţii înaintea temelor, din greşelile altora. De-aceea este dat să fie ştiut mai multora, nu doar celor care le-au ştiut făptuindu-se... Dar oamenii se supără când le aminteşti ceva din trecutul lor, imediat spun că nu le este ruşine de trecutul lor. O spun din teama de a-şi aduce aminte, tocmai pentru că le este ruşine. Şi le este teamă, o teamă cumplită că e lesne de înţeles prezentul lor, fiind nişte repetenţi care şi-au cumpărat diplome de absolvire, plătind cu ani din viaţă, de care nu vor mai avea parte. Şi tu îi întâlneşti zi de zi, ţie nu îţi spun nimic nou. Dar nu degeaba îţi spun... Şi tu poţi să repeţi lecţii pe care nu le înveţi, crezând că le ştii... Eu ştiu că am păţit-o şi eu...
Locul adevărului nu poate să fie luat de nici o minciună, şi nici înlocuit nu poate să fie. Mulţi, mulţi sunt cei care mint, şi toţi cei care mint se şi mint, se mint mult. Dar mai sunt unii care doar pe ei se mint. Cei care o fac fără să fie conştienţi că o fac sunt, ştii şi tu, uşor de citit. Ei îşi dau culoare vieţii lor şi dau culoare vieţii altora, fiind, în realitate, doar nişte pete, cu o culoare ce aproape se confundă cu decorul. Nici măcar atunci când forfotesc nu prea sunt văzuţi, decât dacă se îmbulzesc unii pe alţii, ori se îngrămădesc unii în alţii. Dar tu de ce ţi-ai ales să te minţi? Ceea ce trăieşti nu este nici răsplată a faptelor, nici însemnul vieţii tale. Ai vinovăţii, într-adevăr, cum oricine are, vinovăţii faţă de tine, şi în primul rând pentru că te con-sideri vinovată pentru alţii, pentru cei care, prea doritori, au căzut în plasa ispitei, ispita care s-a plămădit din propriile lor dorinţe. A fost aşa să fie, lângă tine şi cu tine să fie, la momentul acela, când ispitei i-au cedat puterea de a fi oameni şi, fără măcar să să le pese de clipele viitorului, s-au pus pe fugă, temându-se de umbra ce a lor era şi le era mereu în spate, crezând că vrea să-i prindă şi să-i întoarcă, să îi împiedice şi să nu ajungă mai repede unde voiau, chiar ştiind că acolo nicicând nu vor ajunge, oricâtă strădanie ar fi pus lângă dorinşe. Căile lor s-au încurcat, aşa cum căile lumii sunt acum, încurcate. Încurcătura aceasta a fost piedica ce s-a pus în calea unor întrebări pe care, dacă ţi le puneai, le-ai fi găsit răspunsul şi acum n-ai mai fi stat la nici o răscruce.
A venit timpul să priveşti către o clipă, clipa în care ai trecut un prag, plecând. Atunci pasul a poposit mai mult decât trebuia deasupra unui fir de praf care rămăsese după ce apa ce a fost, într-un fel convinsă, deşi mai bine ar fi să se ştie că a fost obligată, să aducă spre tine, la plecare, piedica ce fusese cândva bine legată, apoi arsă spre a nu mai fi de nimeni dezlegată, de nu va exista curajul, absurd, ca cel care a fost împiedicat să se împiedice singur, crezând că ar trebui să se împiedice, iar de va încerca, să se simtă prăbuşit, gândindu-se că tu l-ai vrut împiedicat. Oricine nu va şti, nu va avea curajul... A şi trecut cineva pe lângă tine, ştiutor şi curajos, doar că ţie ţi-era privirea-n altă parte. Toţi ceilalţi trecători n-aveau putere în privirile lor, nepăsătoare sau mai degrabă bine ţinţite, să vadă o scânteie în colbul drumului, şi de-aceea i-ai văzut plecând cu călcâieile aprinse. Cu doar o clipă mai devreme ţi-am spus cele pe care acum sunt deja poveste, dar nu te întreba de ce am curajul să ştiu. N-am avut timpul să spun şi despre alt motiv, de care n-ai avut ştire când ţi-ai pus la vedere ipotezele, şi aşa, din toate concluziile, încă este una eronată... Nu mai am timp acum să ţi-l spun, trebuie să plec... E larmă mare în Ceruri.
