joi, 31 ianuarie 2013

Când te jucai cu uriaşii...

Mai demult, când stelele se lăsau prinse de tine în palme, când fugeai cu privirea ochilor pătrunzători dincolo de ceea ce oamenilor le era piedică de netrecut, şi ajungeai să te joci cu alţii, ca şi tine de zglobii, de-a v-aţi ascunselea printre picioarele uriaşilor Cerurilor, nu te cuprindea niciodată tristeţea. Şi, de acolo venind, când jocul îţi era şi Acolo, sus, şi Aici, printre noi, aduceai bucuria şi dorinţa de mai mult şi mai departe, celor ce, mari fiind şi uitând de jocul lor de-a v-aţi ascunselea, nu se lăsau a fi prinşi în hora vieţii fără de sfârşit şi a împlinirii datorate adevărului pentru care s-au lăsat să vină aici, înaintea ta. Nu demult, dar mai demult, aşa cum se vede acum timpul trecut, toate acestea erau şi jocul îţi era joc, la fel de real ca ceea ce ne-am învăţat să numim noi, cei mari, lucruri serioase.
Iertare pentru cei ce fug în lumi de taină, în lumi în care trăiesc cei cărora le este drag să râdă de necazul altuia, să uite să dea mâna celui care a căzut, suferind, la picioare, doar pentru că mai întâi de toate trebuie să lase hohotul de râs la vederea tuturor, nici tu, nici eu, n-am putut să găsim, dar uite, acum ne-a împins pe drumuri împotrivitoare, tocmai ei, cei cărora le-am lăsat apropierea noastră ca oglindă în care să privească. Şi tocmai unde era mare aşteptare de înţelepciune, unde mintea putea să dea roade şi prin omenie nu doar prin judecăţi, s-a cuibărit dorinţa de a distruge şi de a face din oamenii care-şi ţineau capul sus şi privirile spre înainte, târâtori la picioare, pentru a se putea mândri că pot să-şi aşeze piciorul, în pasul lor privit de sus în jos totdeauna, pe umerii ce-ar fi putut altfel să poarte pe ei povara munţilor mutaţi din loc de era nevoie spre a nu împiedica drumul spre lumină, de a nu se pune piedică, spre ocolire, paşilor ce vor fi vrut să meargă totdeauna drept.
Hotarul dintre marginile lumilor l-am bătătorit amândoi şi poate că această lungă vreme în care n-aveam nicicum crede, nicicum şti, nicicum măcar voi a privi altfel decât noi credeam, ştiam şi priveam, le-a dat apă la moară, apă care curgea vijelios, celor care ştiau să macine gânduri ca să nu le treacă viaţa fără rost, crezând ei că rostul lor este să împăcătuiască şi să învrăjbească pe cei ce nu aveau gând la păcat şi nici dorinţă de vrajbă. Apele neprihănite n-au nici miros, n-au nici culoare, dar sunt plăcute tuturor. Şi tocmai asta le-a fost de ajutor ca să nu ştim că ajungând în palma lor li se schimbă şi mirosul şi culoarea şi chiar gustul, dar însetaţii vor bea din ele spre a-şi potoli setea, neavând cum să înţeleagă plata cu ani din viaţă pentru ceea ce, altfel, dat era, de Cel care pe toate le-a creat, de a fi tuturor fără plată. Au băut şi alţii, am băut şi eu, ai băut şi tu. Ei oricum ştiau că deja sunt datori cu vieţi întregi, nu doar aceasta, aşa că se arătau mereu însetaţi şi băutori, de câte ori ieşeau din casa fără ferestre.
A rămas timpul în urma faptelor şi faptele s-au proptit în drum ca să stea piedică între cei de cândva şi cei de acum. Aşa suntem şi noi doi, înstrăinaţi, tu păşitor pe drumul pe care ţi-au zdrobit speranţe, eu căutător al porţilor bătute în cuie şi ferecate cu lanţuri deja ruginite de lacrimile în care au stat un timp, mult timp, timp în care s-a vrut nemăsurat, un timp al vieţii de niciodată. Tropotul celor ce păzesc drumul tău de întoarcere, tropot care acum ţie încă ţi se pare a fi marş de glorie cântat la tobe, mie îmi este dat să mă scoată în calea lor spre a le cere socoteală pentru neruşinarea de a ţine morţiş ca să nu te lase să vezi norii ce s-au strâns grămadă pe cerul tău, iar ei, minţindu-te, îţi spun în somn, că aşa arată cerul senin, iar tu încă visezi noaptea în care vei putea dormi în liniştea vremurilor în care erai una cu uriaşii din Cerurile jocurilor tale, în care Cerul îţi era casă mai obişnuită şi mai primitoare decât orice casă de pe pământ, unde ştiai că nu există nimic primejdios ori potrivnic jocului copilăresc.
Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... Alte cuvinte, acelaşi înţeles. Şi cu toate că mereu înţeleg ce ori mi se şopteşte, ori, de-a dreptul, se răcneşte, ştiu că nu pot sta prea mult cu capul plecat pentru că Soarele m-ar face să albesc iar ochii mi s-ar prăfui, uitând să deosebească departele de aproape şi chiar întunericul serii de înnorarea de dinaintea furtunii. Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... E vremea ta, de a privi şi tu, cum priveam eu altădată, jocul de-a v-aţi ascunselea, printre picioarele uriaşilor Cerurilor şi a înţelege că, atât timp cât suntem în stare să ne auzim chemaţi pe nume de oricine, asemenea nouă, semeni fiindu-ne, încă mai se poate să se întoarcă vremea Adevărului şi vărsa în focul mistuitor al relelor, pocalul plin de ură ce mereu, a fost scos, cu plată mare, prea mare, din adâncuri reci şi întunecate, spre a-ţi da mereu să bei când îţi este sete, dar setea să nu-ţi treacă, spre a bea şi încă a mai bea, atât cât niciodată să nu poţi să vezi cât de mare e diferenţa dintre susurul izvoarelor şi foşnetul vântului pornit din senin, care îndeamnă norii de furtună să închidă porţile către înălţimi, pentru ca privirile să se obişnuiască a nu privi decât în jos, cât mai mult în jos, crezând că în sus nu se poate găsi nimic loc de folos.